Între extreme se încadrează normalitatea guvernată de rațiune , iar în intervalul de mijloc se află aspirațiile logice inspirate de o rațiune experimentală.
Contrazicerile, abstractul, sublimul , vocația estetică , sunt imanente artiștilor, ei creează din interior în exterior propria lor lume.
Realitatea este un fel de purgatoriu al legilor impuse de societate și al legilor neimpuse ale conștiinței.
Dacă am putea privi înăuntrul nostru, am descoperi atât iadul cât și raiul, cu o linie de demarcație foarte subțire.Interiorul nostru este un spațiu în care sensurile de suflet, inimă , sine, nu sunt explorate pe calea experienței, ci doar sunt puse în concepții, teorii și principii filozofice dezvoltate teoretic.


Artiștii fac din estetică un viciu al sublimului, din contemplarea naturii o descifrare a tainelor ascunse în mișcare ciclică și din aruncările interioare culeg inspirația ce premerge actul creator.
Estetica îmbracă cuvintele în haina frumuseții, dăruiește stilului expresivitate și interpretează înlănțuirea fenomenelor prin principiile armoniei dintre oameni, lucruri și natură.

Fiindcă nu există puritate decât ca idee de frumos în artă, aș privi viciul în primul rând ca o plăcere, pe care oamenii nevicioși nu o cunosc; viciul dă intensitate vieții și clipelor le împrumută consistență, căci fiecare viciu e un tratament prescris de Dumnezeu pentru o boală, spleen și amorțeală.
În fiecare țigară arde un demon, în fiecare băutură alcoolică se îneacă o temere și o obsesie și în fiecare cafea se înegrește o prejudecată albă.
Viciul devine o rutină cotidiană , se întâlnește atât la un om echilibrat , cât și la unul pasional.Personal, prefer viciul unui om echilibrat , fiindcă este controlat de rațiune, unui viciu înrădăcinat într-un om pasional, pentru că pasiunea este influențată și crește din instinct , iar viciul poate scăpa controlului, devenind drog.
Un om care este la voia impulsurilor îmi pare un om irațional, iar când valurile vieții devin prea puternice , se poate îneca în propria decepție și în propriul viciu.
Pentru poeți, estetica este sublimul sublimat în creație, frumosul ce transcende existența , un sentiment înalt care se ridică deasupra laicității vieții, o nostalgie după primordial, o recreere a lumii după tipare poetice , o viziune lirică a realității , o reverie la marginea elizeului.
Așa cum viciul se hrănește cu plăcere, urechea se hrănește cu sunete, ochiul se hrănește cu imagini și iubirea se hrănește cu pasiune.
Viciul își face din dorință un sclav și un acolit, o determină să acționeze pentru scopurile sale și caută să cucerească spațiile sufletului și ale gândirii.
Când zgomotul disonant al dorinței roade ființa și se propagă în unde din ce în ce mai mari în straturile lăuntrice, viciul se impune în lumea gândurilor cerându-și drepturile, face curățenie printre gânduri, păstrându-le doar pe cele supuse sieși.
Viciul se leagă de viață ca o fecioară în ziua nunții, pătrunde în inimă și rațiune ca un musafir nepoftit, încercând să evite intervalul suferinței prin simulacrul plăcerii indus omului.
Dacă femeia și bărbatul ar duce o singură zi traiul sihastrului, ar descoperi taina penitenței și ar da religiei un sens ontologic. Altfel, păcatul viciului fiind înrădăcinat adânc în ființă, guvernează lejer printre miliarde de oameni.
Viciul este o lăcomie după plăceri efemere, dușman al abstinenței, care absoarbe pozitivitățile și își întinde peste aria virtuților enclava nimicului.
Substituient amorf al vanității și egoismului , viciul semnează cu lăcomia o alianță pentru a întinde omului capcane , manifestându-se în numele ideii de autoconservare a individului prin cultivarea păcatului ca entitate imanentă ființării.
Așa cum lăcomia își găsește în complexul trăsăturilor fiecărui individ înclinația sa de a acumula bunuri, fiind legată de avariție prin importanța crasă pe care o acordă banului, la fel și viciul descoperă în fiecare om slăbiciunea față de plăcere pe care o exploatează pervertind virtuțile în păcate și dorința într-o vâltoare de pasiuni.