CINEMA

Viata nu seamana cu filmul, sa recunoastem. Dar filmul seamana cu viata. Mai intai pentru ca suntem oameni si traim intr-un orizont, intr-un proiect, intr-o proiectare. Apoi, pentru ca visul e parte din viata. Prin tot ce facem ne dovedim a fi deja prinsi intr-o lume pe care initial am visat-o, am imaginat-o. Fie ea buna sau rea (asta e o discutie din alt film…) Mai ales buna, imi trece prin minte, totusi. Lacrimam cu totii atunci cand la finele peliculei eroul in alb isi biruie dusmanul in negru si cu barba neingrijita de atatea vicii, ori cand E.T. invarte bile prin aer sau ingana ‘Home ! home !‘ Si nu ne e neaparat rusine sa plangem, chit ca ne mai ascundem lacrimile, dintr-o demnitate suficient de prost inteleasa, stergandu-le cotit, suflandu-ne nasul, tusind fals. Suntem oameni, deosebim binele de rau, adica iubim binele si uram raul. Cu perversitate imaginativa eroul rau poate deveni si el „bun“, dar ajunge astfel in virtutea unei anume frumuseti proprii, a unui scenariu care doar aparent il nedreptateste. De fapt, un gest oarecare, o privire, o spranceana ridicata, o fapta „totusi meritorie“ il aduc in prim plan. Spielberg spunea ca face filme nu de amorul plastic al artei (pe care jura de pilda europenii anti-hollywoodieni, indeosebi frantujii existentialisti – scuzati-mi rautaciosul eufemism), ci pentru ca oamenii sa vina la cinema, sa se uite la film si sa se bucure – cu deosebire copiii -- , sa se simta fericiti si sa devina mai buni. (Asta din ultima idee nu stiu daca a rostit-o chiar maestrul; cred ca e de la mine si e cam lacrimogena…) Lumea nu devine mai buna prin filme. Ba, s-ar putea zice, dimpotriva, devine mai rea, dupa atatea impuscaturi. Nu e vina filmului. Noi, oamenii, facem filmele, dupa chipul si asemanarea noastra.
Intrebare: ‘va uitati’ la filme ? Cine zice nu, ala e… Nu pot sa nu-mi aduc aminte de Marlon Brando batand ritm de flamenco pe volan, in Don Juan de Marco. Nu era mai bine, mai frumos, sa fie nu un psihiatru oarecare in LA.,California, ci Don Octavio de Flores, Grande spaniol si spadasin respectabil ? Don Juan din film (Johnny Depp) ar fi fost cumva fericit ca imigrant mexican, in loc sa fie un personaj adevarat? Daca am avea la indemana macar o iluzorie fericire, ar merita sa o dam pe urata noastra lume sublunara ?
Nu spun ca e bine sa traiesti intr-o lume magica si nici nu neg ca o astfel de lume poate deveni de-a dreptul mincinoasa si periculoasa in raport cu vietile noastre. Insa, la fel ca literatura, la fel ca teatrul, filmul face parte din micile bucurii ratacite pe care, in doze rezonabile, Dumnezeu ni le ingaduie in bunatatea Sa parinteasca, ca participare la creatiune.

In fine, ma gandesc la unul din filmele mele favorite, Forrest Gump. Putine alte script-uri surprind atat de bine America si Hollywood-ul, adica Filmul. Ideea ar fi ca, in pofida adversitatilor de tot felul, simplitatea, bunul simt, moralitatea, eroul in alb, iubirea, bunavointa, harul prevaleaza. Lumea filmului nu se dez-minte. In esenta ei, trebuie sa aiba legatura cu un « ceva » bun din noi, fie dincoace de pacatul originar, fie dincolo de realitate.

Felix-Gabriel Lefter

P.S. Nu stiu cati dintre dumneavoastra ati remarcat diferenta « de culoare » dintre imaginea Betacam si pelicula profesionala, cea care depaseste enervantul, aproape irealul Real TV… Filmul are o patina de vis care ne e mai apropiata sufleteste decat fadul indepartat al iesitului din casa. Revenim mereu acasa, in fata televizorului, ca la o sarbatoare, vazand sau revazand un film. Acest film pare fals atunci cand ii vezi « bucataria » surprinsa pe o videocamera obisnuita : se observa falsii pumni -- raman din ei numai eschive, actorii par melodramatici, neplauzibili (filmele proaste, cu buget restrans, dau inspre penibil tehnic). Pelicula, in schimb, salveaza totul, ca in povesti…