(320)
Unii spun că am apărut printr-un păcat primordial, dar am uitat și nu mai știm. Nu știm nici unde ne ducem când plecăm. Sau dacă știm unde plecăm, nu știm dacă vom ajunge vreodată acolo sau în altă parte.
Omul este doar o mică părticică întru-totul dependentă. Altcineva trebuie să ne scrie gândurile pe papirus, hârtie sau pe garduri. Altcineva ne mână birjele, ne șofează mașinile, ne pilotează yahturile, elicopterele, avioanele. Alții ne scot dinții, amigdalele și ne îndreaptă fracturile.
Altcineva ne organizează agenda, ne face rezervările, ne stabilește legăturile și întâlnirile. Interesele ne sunt apărate sau compromise de avocați. Puținele vorbe pe care le mai gângăvim le lăsăm în gura purtătoarelor de cuvânt. Altcineva ne face copiii, ne duce iubitele la fitness și pe cei mici la grădiniță, ne prepară hrana, ne toarnă lăptic în cafea, nectar în urechi și otravă în șampanie. Altcineva ne masează cervicalele și mădularele, ne distrează nevestele și ne face sex. Altcineva ne învinuiește, ne judecă și ne apără.
Ce a mai rămas din noi? E clar că ne pregătim de plecare și dăm totul în primire, altcuiva. Altcineva ne face statuile, colivele și mormintele. E clar că viața ne este dată, condusă și luată de altcineva. După toate aceste delegări de competențe nu mai avem nici un chef să ne luăm în propriile mâini, ce ne-a mai rămas din viață. Atunci de ce ne mirăm că ne-o trăiesc alții.
Unii ne spun ce să scriem, alții ne marchează ce trebuie să citim.
De fapt cine suntem? Unii spun că am fi copiii lui Dumnezeu, alții că suntem copiile lui Dumnezeu. Atunci și lui Dumnezeu altcineva îi orânduiește și îi conduce viața. Poate așa vor fi apărut sfinții.
După ce am lăsat totul pe mâinile altora nu ne-a mai rămas decât să închidem gazele, apa și lumina; să încuiem ferestrele, ușile și cutiile de scrisori. Apoi să ne luam copiii, nevestele, secretarele, consilierele, purtătoarele de cuvânt, bodyguard-zii, șoferii, piloții, avocații, judecătorii, temnicerii, criticii, bucătarii, filosofii, bonele, cameramanii, și să plecăm. În urmă nu a mai rămas nimeni. Nu am uitat pe nimeni? Ba da, l-am uitat chiar pe Dumnezeu, și fără el nu are cine să ne călăuzească pașii.
Pe neobservate, plecând, îi luăm cu noi pe toți ceilalți, fără să fi știut că eram legați unii de ceilalți, ca un șirag de perle.
Păcat. Dar e tardiv. Altcineva-ul suprem a preluat controlul și nu ne mai permite să ne întoarcem.