Articol publicat în revista TOMIS, ianuarie 2005
Avatarurile lui Eros
Lucia Dărămuș

Desigur că amploarea biografiilor moderne cu privire la fețele culturale ale erosului depășesc orice joc imaginativ, pasiunea descărnată pentru un asemenea subiect tulbură cele mai ascunse coarde ale sufletului.
Cum ar putea sta altfel lucrurile, de vreme ce Eros, zeul temut de greci, picură în mintea oamenilor focul iubirii, deznădejdea acesteia, pasiunea, dorința, virtutea, plăcerea, gelozia, devotamentul, altruismul; toate aceste chipuri reprezentând nimic altceva decât imaginea capricioasă a copilului înaripat. Pentru ca povestea antică să fie completă, însăși Afrodita se înspăimânta de nefireasca schimbare a plodului ei luminos, căutând să se ferească de acesta.
Să mă bucur până la paroxism lingvistic de libertatea și jocul năstrușnic al literei – cu siguranță cuvântul știe că e cuvânt și că are posibilități nebănuite: „Plaisir est fils de l’Amour;/ Mais c’est un fils ingrat qui fait mourir son père“.
Interesant că subiectul ca reflecție tematică în cultură se leagă de femeie, de valențele acesteia și, poate bizar, de autoritatea bisericii.
Erezia, care-și decriptează sensurile din instanțele gnostice sub directa autoritate clericală a secolului al XII-lea ce propunea și impunea disprețul total față de dorințele trupului, cuprinde marile curți europene. Fenomenul marchează mutația metaforică a erosului pe toate planurile culturale: literatură, pictură, muzică, etc. Pasiunile ascunse, iubirile neîmpărtășite, explodează în artă sub chipul iubirii melancolice, amor hereus, cum propune Ioan Petru Culianu în cartea Eros și magie în Renaștere.
Marile teme religioase care au dominat secole întreaga cultură sunt detronate, glasul totalitar al catolicismului este înăbușit odată cu victorioasa voce lirică a poeziei italiene. Asistăm însă și la o demitizare a imaginii femeii, care, până la data recuperării erosului, este prezentă în pictură, muzică, literatură sub chipul femeii înger. Nu omitem sintagma femeii-diavol, însă canoanele culturii au propulsat mai degrabă prima sintagmă, femeia-diavol fiind rodul oarecum întârziat al imaginației clericilor.
Începând chiar cu epoca de piatră descoperim în peșteri, cu precădere, imagini feminine, întruchipând zeița fertilității. Apoi reprezentările se amplifică, se rotunjesc, devin de-a dreptul sferice, cu încărcături sacre prin eterna maternitate, prin ipostaza Fecioarei Maria, perpetua născătoare de prunc.
Recuperarea erosului se leagă de femeie, dar și de ierarhiile ideatice clericale. Femeia nu este altceva, în închipuirea fețelor bisericești, decât unealta satanei, cea care întinde mreje, orgolioasă, fără credință, cea care deține toate capcanele erosului. Diabolizarea imaginii feminității apare odată cu modul de interpretare eretic al scrierilor biblice de către preoți. Sexualitatea, mariajul, dorințele carnale sunt reprezentări diabolice ale manifestării femeii-diavol – Eva. Figura centrală a Noului Testament – Iisus înconjurat de femei – este îndepărtată. Se pare că frenezia erosului care apare în texte precum dansul Salomeii, încărcate de lascivitate, sexualitate, carnalitate, nu poate depăși latura instinctuală a clericilor. Acestora nu le rămâne decât să aplice psihologia inversă. Vor declara disprețul total față de ceea ce ei înșiși iubesc, față de ceea ce este stăpânit de Eros. Imaginea femeii ca ființă inferioară, secretoasă, necruțătoare, lascivă, dominată de dorințe ascunse, este întreținută în Renaștere și de medici, care vedeau în aceasta ființa masculină mutilată. Textele în limba latină sunt multiple. Însuși Nietzsche comentează această mentalitate limitată descoperită la clerici și medici: „boala nu mai e privită ca un rău, ci ca o pedeapsă divină“. Biserica vede sexualitatea ca pe un act diabolic, diabolizând până și trupul.
Erosul polarizează cultura odată cu victoria acesteia asupra factorului religios. Trubadurii vor cânta iubirea sub toate aspectele ei – virtutea, trădarea, neîmplinirea, sacrificiul, răzbunarea, reprezentând doar câteva ingrediente ale acesteia. Romanticii vor suprapune cele trei tablouri – iubirea, femeia, universul – încercând să schițeze perfecțiunea. Vocea lui Novalis umanizează cerul și pământul: „Iubita mea este o imagine a universului, iar universul ajunge la împlinire în ființa iubitei mele“.
Feminitatea cunoaște atât valențele castității, ale Fecioarei mame, dar și pe cele ale iubirii prin unire. Avem filmul complet: îngerul și demonul. Eros-ul nu mai este resimțit ca un păcat primar, ci ca pe un element natural al ființei, o forță elementară dintre masculin și feminin. Spațiul dominat de femeie (peștera, grota, casa, universul) devine sinonim cu Koimeterion – locul în care bărbatul pornește drumul invers în regăsirea androginului – perfecțiunea. Perfecțiunea nu se poate atinge decât prin eros, în și prin prezența efectivă și afectivă a femeii. Femeia-mamă pe de o parte organizează și pune în mișcare principiul uman, și conform lui Julius Evola nu implică erosul, iar pe de altă parte femeia-amantă cunoaște scenariul complex al carnalității și participă afectiv la drumul invers parcurs de bărbat.
Axa culturală propune aproape cu fiecare operă un tip feminin din cele două. Ne oprim doar în dreptul câtorva, dacă ar fi să exemplificăm:
A) tipul femeii eterne: Fecioara Maria, Marie-Françoise Thérèse, Margarete – Goethe, Marie Arnoux, Beatrice
B) tipul femeii diabolice: Rosanette, Emma Bovary, Lust, Margaret – Mann, Odett – Proust, Ella – Petrescu.
Plimbarea de mână cu Eros prin cultură n-ar fi tocmai completă dacă n-am arunca un colț de privire și către ființa masculină stăpânită deopotrivă de mrejele acaparatoare ale neastâmpăratului copil.
Pentru a numi iubirea în limba greacă avem patru posibilități, după cum cosideră lexicologii:
 Agape – Acest termen, dacă ar fi să-l credem pe R.C. Trench, „s-a născut în sânul religiei revelate“ și se manifestă la gradul superlativ, antrenând deopotrivă mintea, inima, voința și emoția, după cum afirmă William Barclay. Termenul nu implică sexualitatea, găsindu-se în scrierile filosofilor antici foarte rar, în schimb apariția în Noul Testament este covârșitoare;
 Philia – Este des întrebuințat în limba greacă, desemnînd atît apropierea fizică, philein înseamnă și a mîngîia, dar este mult mai mult, descriind mai degrabă prietenia. Aristotel în Etica nicomahică 8.4.1. vorbește despre acest tip de dragoste ca despre ceva ce se poate aprinde, dar se și poate stinge;
 Storge – Un alt tip de iubire, care este restrictiv, referindu-se la dragostea din sânul familiei;
 Eros – Iată că am ajuns și la acest tip de iubire. Termenul nu apare nici măcar o singură dată în Noul Testament, probabil pentru că implică sexualitate, senzualitatea, descriind dragostea dintre sexe.
Această iubire sexuală, ne spune Aristotel, începe cu privirea, mai apoi se aprinde pasiunea, dacă ar fi să-l luăm în calcul pe Epictet (Discursuri 4.1.147).
Erosul, carnalitatea, în acest spațiu al antichității, atrage cu precădere bărbatul. Este binecunoscută homosexualitatea greacă. Trebuie să facem însă distincție între homosexualitatea la greci de cea la romani și să nu mai vorbim de homosexualitatea zilelor noastre. Diferența majoră constă în implicarea termenului paidagogos. Toate tipurile de relații homosexuale conchideau latura afectivă, însă doar homosexualitatea greacă avea în vedere educația. Homosexualitatea modernă se dezvoltă ca exacerbare a relației masculin pasiv-masculin activ, bazată doar pe afectivitate, relație întâlnită la romani.
Pare-se că Eros, micul înaripat, nu era nici pe departe atât de inocent, asexualitatea la copii e un mit lansat prin grațiile bisericii. Dovadă stau scrierile antice, complexul lui Oedip… Sexualitatea sub toate aspectele ei o întâlnim în toate timpurile. Trebuie să aruncăm o privire furișată asupra istoriei. Aproape fiecare personalitate avea câte o hetairă. Socrate a avut-o pe Metaneira, Alexandru cel Mare pe Thais, Pericle pe Aspasia, Sophocle pe Archippe, Aristotel pe Herpylia, Platon pe Acheaenassa, toate femei foarte frumoase și extrem de inteligente. De la Demostene aflăm că soțiile sunt de dorit doar pentru copii legitimi, pentru plăcerile trupului sunt însă necesare frumoasele și inteligentele curtezane.
Din același câmp semantic fac parte termeni precum porneia, akatharsia, aselgeia.
Porneia este dragostea care se poate cumpăra, prostituția. Referindu-se la acest fenomen Seneca vede în castitate o dovadă a urâțeniei. Iuvenal în Satire ironizează apanajele sexuale ale Mesalinei, soția lui Claudius, despre care spune: „se întorcea în așternutul imperial cu toate mirosurile casei de toleranță“. Nero își satisface poftele în așternutul mamei lui, Caligula, lângă faldurile rochiei Drusillei, sora acestuia.
Platon se pare că preferă adolescenții imberbi, cum ne lasă să înțelegem din Banchetul 178 D: „nu cunosc nici o bucurie mai mare pentru un tânăr aflat la începutul vieții decât un amant virtuos, nici pentru un amant o bucurie mai mare decât un tânăr iubitor“. Suetonius în Nero 28 afirmă că împăratul l-a luat în căsătorie pe Sporus. Nici Iulius Caesar nu scapă de vântul „bolii naționale“ cum o numește J. Chapman – homosexualitatea – cezarul fiind amantul lui Nicomede al Bitiniei.
Akatharsia reprezintă o formă de imoralitate, imoralitate fizică, imoralitate materială. Literatura clasică întrebuințează termenul pentru a desemna în special murdăria, starea de rău a trupului, așa cum apare la Hippocrates. Când descrie o plagă, impuritățile din jurul acesteia, preferă termenul akatharsia. Akatharsia cunoaște o lărgire semantică în momentul în care este preluat de literatura religioasă din limbajul laic.
În interiorul limbajului religios termenul se tehnicizează, descriind impuritatea spiritului în sensul larg: indecență, imoralitate sexuală, gândire josnică, desfrânare.
Aselgeia este depravarea. Porneia se manifestă în special în sfera relațiilor sexuale, akatharsia implică și sexualitatea, imoralitatea acesteia, dar și a spiritului. Aselgeia se pare că reprezintă forma supremă de degradare, „nerușinare a ticăloșiei“ afirmă Platon în Republica 424 E. Acest termen este preferat de Josephus Flavius când o descrie pe Isabela în Antichități Iudaice VIII, XIII,1.
Eros, copilul năstrușnic, pare-se că reușește în orice timp să sucească mințile tuturor. Tabloul postmodern nu arată cu nimic mai diferit decât cel din antichitate sau din celelalte timpuri. Planurile social, religios, politic, știițific, cultural, confirmă acest fapt.
Chipul lui Eros din perspectiva culturii arată astfel:
1. Eros, copilul care visează cu inima – Ce que le coeur ne voit pas, le coeur n’y rêve pas;
2. Eros, copilul care preferă fructele dulci – Les fruits défendus sont les plus doux;
3. Eros, copilul care fură sărutări angelice – Stolen kisses are sweetest;
4. Eros, copilul care preferă să zboare indiferent de consecință – La passion déprave, mais elle élève aussi;
5. Eros, copilul care își pierde capul – Non perde il cervello se no chi l’ha;
6. Eros, copilul fără prejudecăți – Les prejugés sont la raison des sots;
7. Eros, copilul tiran – L’amour est un tyran qui n’épargne personne;
8. Eros, copilul care știe să privească – Loving comes by looking;
9. Eros, copilul fără nici un defect – Wo Liebe fehlt, erblickt man alle Fehler;
10. Eros, copilul care învinge indiferent de mască: Omnis vincit amor, Tutto vince amor, Amour vainc tout, Alles besiegt die Liebe.