(235)

Pentru a devia gândirea omenească de la taina creației, zeii au inspirat oamenilor teoria evoluționistă.

Fantoma darwinistă menită să întrețină himera evoluției sub presiunea factorilor de mediu, încă mai bântuie pe piața științifică, deși descoperirea ADN ului și implicit a canonului genetic de la care nici o specie nu abdică, s-a dovedit literă de lege.

Orice atitudine ați ales în balanța creaționism - evoluționism opțiunea vă aparține, dar vă invit să analizăm cât de bine este adaptat la mediu omul, adaptare care ar justifica migrarea sa dintre liane, spre universitate.

În plină evoluție social-tehnologică omul se depărtează chiar și de ideea de adaptare la mediu nu numai de conținutul ei. Cea mai bună dovadă poate servi adevărata adaptare la mediu pe care o demonstrează vegetația și animalele.

Copacul iubește mediul și mediul îl iubește pe copac. Se includ unul în celălalt. Copacul se înfrățește cu pământul, cu aerul, cu soarele, cu ploaia. Se lasă îmbrățișat, alintat, spălat. Dacă pământul se prăvale luat de o surpătură, copacul nu fuge iepurește și nici nu se catapultează, ci își însoțește prietenul la moarte.

Omul se ferește de soare, caută umbra, nici umbra nu-i place și tânjește după soare, îi trebuie aer dar se ferește de vânt. Nu supraviețuiește fără apă, dar se ascunde de ploaie. Dacă alunecă într-un râu se duce la fund, dacă plutește, apele îl duc la vale. Omul nu poate înota ca peștii în aval sau în amonte, la adâncime sau la suprafață fiindcă apa nu i se potrivește, e prea rece, prea caldă, prea adâncă sau prea mică. Nu poate înota în mare sau în ocean, dincolo de geamanduri.

Ca să reziste în apa mării trebuie să-și facă o plută și dacă nu se scufundă, moare de sete. Nu se poate hrăni cu plancton fiindcă nu-l bănuiește și nici cu pește fiindcă nu-l poate prinde. Nu se poate apăra de rechini și nici de uragane. Cât timp poate supraviețui un om între talazuri? Își poate procura el hrana? Se poate înmulți? Își poate educa progeniturile? Se lasă repede dovedit de efort și renunță, depunându-se pe panoplia dezadaptării. Mediul acvatic îi este peștelui mamă, tată, frate, prieten. Omului nu.

Dacă vrea să-și schimbe mediul și sapă galerii subterane o face nu ca să-și ducă viața ci ca să-i fure pământului bogățiile. Pământul îi simte rapacitatea și îl îneacă, îl sufocă sau îl îngroapă pentru totdeauna. Cârtița sapă și ea galerii dar o face ca să trăiască, și pământul o rabdă. Nici o cârtiță nu moare strivită de pământ, ea este adaptată, iubește pământul, îl afânează după puterile ei și pământul o iubește la rândul lui și o hrănește.

Când face escavații omul nu ajută pământul cu nimic, ci doar îl umple de răni, eczeme și cicatrici. În deșert se rătăcește, de pe stânci se prăvălește, la poli degeră și îngheață, în mlaștini se scufundă. Nimic nu-l împiedică să-i desconsidere pe adevărații localnici, și ca oricărui nou venit, nimic nu-i stârnește admirația, nici scorpionii și șopârlele, nici caprele negre și condorii, nici focile și urșii polari, nici melcii și mormolocii.

Ce elemente de adaptare poate scoate la licitație omul pe timp de iarnă, în mijlocul troienelor de zăpadă, dacă i se înfundă termoficarea?

În aer omul este adaptat și mai puțin. Deși îl consumă respirând, omul nu poate zbura, nu se poate înălța în văzduh, nu poate sări din copacii înalți sau de pe crestele munților, fiindcă aerul nu-l ajută. Aerul nu are încredere în om, nu i se arată, i se strecoară printre degete. Omul prinde aerul în recipiente, îl comprimă, îl chinuie la rece sau la cald, îl poluează neglijent. Nici o altă specie nu batjocorește aerul, doar omul o face. Păsările sunt adaptate și înfrățite cu aerul care le pătrunde până în măduva oaselor. Aerul le ajută să urce sau să coboare, le hrănește cu gâze, le răcorește la umbra norilor. Puii lor în câteva săptămâni își iau brevetul de pilot. Copiii de aceeași vârstă nu s-au dezmeticit încă din scutece.

Un musafir care nu cunoaște casa, se deosebește de gazdă prin stângăcia cu care se mișcă prin locuință, se împiedică de sofale, varsă vazele, sparge vesela, pătează covoarele, nu găsește scrumierele, stropește pereții, în plus este prețios și pretențios. Ce i se oferă nu îl satisface, iar dacă ceva îi place, uită că e musafir, devorează tot și mai cere și pentru a doua zi.

Aceeași atitudine o are omul și în mediu. Trăiește într-un ambient pe care nu-l înțelege, nu-l cunoaște și nu-l iubește. Ce îi place devastează, în compensație distruge ce nu-l interesează. Omul nu-și iubește locul în care trăiește, nu s-a născut aici, nu are prieteni din copilărie, este doar oaspetele nepoftit ce abuzează de o gazdă răbdătoare.

Animalale nu se îmbracă fiindcă sunt adaptate la mediu. Iarna sau vara ele își reglează părul, blana, puful așa încât să le fie numai bine. Omul nu ar rezista fără haine confecționate, de aceea cel care a intermediat vizita omului pe pământ a avut grijă să-l îmbrace din prima clipă.

(Geneza 3,21) "Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine de piele, și i-a îmbrăcat cu ele."

Parte integrantă din mediu, vlăstare ale pământului, apei și aerului, animalele conviețuiesc în lanț trofic unitar. Se devorează conform legii firii, dar nu se desconsideră reciproc. Își respectă ciclurile de înmulțire pentru ca hrana să nu se termine. Proliferează chibzuit, fără excese și patimi, ca să aibă urmași puternici și sănătoși.

Oamenii își probează dezinteresul față de mediu ca niște musafiri care în culmea petrecerii îți inundă locuința sau îți aprind bucătăria. Ei se înmulțesc indiferenți la consecințe, fiindcă nu le pasă nici de mediu, nici de specie.

Omul nu aude ca animalele, are mirosul la limita ridicolului, vede o treime din viață, când prea de aproape, când prea de departe. Animalele pământului sunt mult mai adaptate. Simțurile lor nu le trădează, iar ele nu își batjocoresc propriile simțuri, cum fac oamenii, pentru că ele iubesc viața iar natura nu le oferă proteze.

Animalele nu se îmbată și nu se cotonogesc prin baruri, își respectă partenerul de viață și teritoriile. Cine greșește, plătește sau fuge, dar nu contraatacă prin avocați. Omului i s-a atrofiat până și capacitatea de a se apăra de semeni. Își pune avocați, care și ei sunt oameni și îi trădează pentru a-și dubla onorariul.

Omul nu are rude pe Terra, iar statutul de musafir transpare din comportamentul său dezinteresat de zi cu zi. Nici un animal nu se deplasează cu mijloace de transport, sau abuzând de alte specii. Cei câțiva oameni care mai pot merge pe jos zile întregi, globe trotterii, își fac titluri de glorie cu contoarele de pași legate la glezne.

Toate animalele și plantele sunt adaptate la ciclul zi-noapte, la care se aliniază necondiționat. Omul insensibil la parametrii Pământului își face orar propriu de veghe-somn.

Animalele nu omoară decât pentru a se hrăni, conform meniului stabilit de Dumnezeu, iar în unele cazuri, într-un suprem respect pentru viață, se hrănesc fără să ucidă, doar înghit. Oamenii se măcelăresc copios între ei, apoi se mândresc că au depășit faza canibalismului și nu se ating de nici o ciozvârtă. Omul dezavuează hrana vie, netehnologizată. Nici o altă specie nu are nevoie de bucătării și bucătari.

Plantele sunt atât de adaptate la mediul de parcă ar fi zidite în el. Culeg și valorifică fiecare picătură de apă, folosesc orice boare de vânt pentru polenizare, caută soarele pentru fotosinteză și știu când vine ziua și când cade noapte ca să-și deschidă florile.

Animalele iubesc pământul, râurile, munții, văzduhul. Zburdă pe câmpii, pe povârnișuri, se cațără, zboară și se scufundă. Fără grija zilei de mâine și fără regretul celei de ieri. Animalele nu se rătăcesc precum pățesc adesea oamenii, păsările fac naveta fără greș între cuibul de iarnă și cel de vară la mii de kilometri.

Pământul, aerul și apa, animalele și plantele, au rămas în continuare tolerante față de om, considerându-l doar un musafir necioplit și nepoftit, care a venit în vizită pe Terra și a uitat să mai plece.

Singure stihiile naturii, mai intransigente de felul lor, dau lecție după lecție oamenilor, pe toate meridianele, apoi oblojesc cu grijă rănile, pricinuite colateral, florei și faunei. Chiar și la potop, Dumnezeu nu a avut nimic personal împotriva plantelor sau animalelor, pe care le-a salvat cu grijă, având ca obiectiv explicit doar exterminarea speciei de musafiri.

Dacă omul zboară ca păsările, o face să-și spioneze sau să-și distrugă semenii. Dacă se scufundă în ocean, stă la pândă și dă la fund vasele ce transportă mărfurile negustorilor.

Plantele și animalele i-au fost prezentate omului de Dumnezeu, ca la o expoziție de frumusețe:

(Geneza 2,19) " Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului; și le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; și orice nume pe care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era numele. Și omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului și tuturor fiarelor câmpului; dar, pentru om, nu s-a găsit niciun ajutor, care să i se potrivească."
Și-a făcut cu greu câțiva prieteni: câini de pază, cai de povară, păsărele cântătoare pentru a-ți alina dorul de casă, vaci pentru lapte, găini pentru ouă, dar i-a trădat pe toți ademenindu-i pe grătar.

Arta de a trăi în armonie cu vântul și apa, FENG SHUI, își pierde originile în urmă cu cinci mii de ani [205,21] . Este neîndoios că e vorba de o amplă inițiere cu material didactic din care nu lipseau busola și cele opt trigrame, observate prima dată pe carapacea unei broaște țestoase.

Omul a fost instruit la toate capitolele, dar poate cursul a fost prea intensiv:

[6,VIII,1] "Azazel i-a mai învățat pe oameni să facă săbii, cuțite, scuturi, platoșe și oglinzi; el le-a arătat cum să facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, arta de a înnegri sprâncenele, de a folosi pietrele prețioase și tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat. Nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulțit, creaturile încălcau orice ordin și distrugeau tot ce le ieșea în cale. Amazarak i-a învățat tot felul de vrăjitorii, de farmece și însușirile rădăcinilor. Armers i-a învățat arta de a dezlega vrăjitoriile. Barkayal i-a învățat arta de a urmări stelele. Akibeel i-a învățat semnele. Tamiel i-a învățat astronomia. Și Asaradel i-a învățat mișcările Lunii. Și oamenii pe punctul de a pieri, au murmurat și glasurile lor s-au ridicat până la cer."

De atunci exploatează toate resursele cu care îi servește mediul, fără temeri sau regrete, pentru a-și deconspira statulul de musafiri al Pământului. Condamnat la evoluție, apăsat de o nostalgie pe care nu și-o poate explica și cu o dorință nedisimulată spre altceva, omul și-ar abandona cu dragă inimă planeta, fiindcă are vocația emigrării. Pentru viața în cosmos este însă și mai nepregătit.

Neadaptat, neîncrezător și lipsit de apărare în fața unei naturi ostile și necunoscute, omul și-a încropit o armură tehnologică neînsuflețită care îl ajută în supraviețuire și îi crează iluzia că domină. Dar când prietenii săi de tinichea ruginesc, își epuizează bateriile sau cineva le taie curentul, omul rămâne din nou singur și neajutorat, hărțuit de toți, de la protozoarele din apă, la țânțari, de la purici la rechini, de la șerpi la feline, de la avocați la portărei.

Nici un animal în afară de om nu-și susține existența în mod nemijlocit cu ajutorul unor obiecte, instrumente, accesorii așa cum o face omul, începând cu primele clipe de viață și terminând cu pomenile și parastasele post mortem.

Iată o listă succintă cu câteva articole și practici mai vechi sau mai noi ce facilitează și întrețin, pentru a putea elimina, viața omului:

Scutece, suzete, costumașe, lenjerie, haine, mănuși, încălțăminte, poșete, borsete, rucsacuri, geamantane, papuci, aparate ortodontice, plombe, implanturi, proteze dentare; extracții, ctomii, amputări, transplanturi de organe, aparate ortopedice; ochelari (de soare, de vedere, de aproape, de departe, în ultraviolet, în infraroșu), peruci, sâni cu silicon, bastoane pentru orbi; seringi, perfuzoare, transfuzoare, clisme, dialize; stimulatoare cardiace; ventilatoare, vibratoare; instalații și accesorii pentru duș sau baie; prezervative, sterileți, tampoane, accesorii gonflabile; măști chirurgicale, comprese sterile, gutapercă (90), măști de gaze, măști de oxigen, măști de carnaval; dispozitive de aprins și de stins focul; chei, lacăte; telefoane, computere, parole, radiouri, sateliți, televizoare, instalații și dispozitive pentru preparat hrana; mijloace de transport terestru, extraterestru, maritim, fluvial, aerian, submarin, subteran; accesorii de înot; ziare, cărți și cărți de vizită; animale și dame de companie; gărzi de corp, scutieri, arme, secretare, majordomi, servitori; locuințe (bordeie, tranșee, cazemate, buncăre, șandramale, magazii, barăci, corturi, igluri, bungalouri, case, vile, blocuri, hoteluri, zgârâie nori, apartamente, cămine, creșe, cantine, școli, universități); coșciuge, testamente, locuri de veci, incineratoare, cimitire.

Oare ce speranță de viață i-ar rămâne omului dacă nu ar avea acces la această recuzita vitală și mortuară, de care a devenit atât de dependent?

Toată această tehnologie inspirată din afară de cei care l-au adus pe pământ, nu a avut alt efect decât o și mai mare îndepărtare de mediu. Dacă se întâmplă vreodată să supraviețuiască un om fără dotarea menționată este urmărit cu stupoare. Tarzan devine subiect de televiziune, serial sau best seller, despre care se citește veacuri la rând.

Nici Om nici animal, această ființă încăpățânată își așteaptă resemnată sfârșitul sau salvarea fără a ști de unde vor veni ele.



În ciuda acestor argumente o populație de maimuțe pe deplin integrate în mediu a fost aleasă să marcheze punctul de plecare, de unde omul și-ar fi început cursa de sfidare a mediului înconjurător, sub pretextul că se adaptează evoluând prin dezadaptare.

Aparent imposibilă, evoluția omului de la maimuță a fost exclusă cu argumente științifice. Dar și creația omului a fost respinsă din lipsă de ... argumente științifice. În asemenea situații adevărul este întotdeauna la mijloc. Argumente pe cât de științifice pe atât de artistice găsim în Epopeea lui Ghilgameș (253).