6.Pentru a putea face încă un pas în limitarea acestei „pauze de respirație”, să ne aducem aminte de vorba Sfântului Augustin: „Ori de câte ori un cântec mă farmecă mai mult prin viersul lui decât prin ceea ce se cântă, recunosc că înfăptuiesc o mare greșeală”.
Ceea ce încă nu era deloc evident în primăvara lui 196o când la Paris apărea o revistă trimestrială ciudat numită „Tel Quel” despre care mai târziu, prin 1965, cu nemăsurat orgoliu, se spunea că este o „revistă care aduce un punct de vedere nou asupra literaturii de ieri și de azi. O revistă care orientează literatura de mâine”. La acel moment așa se părea. O inițiativă se prefăcuse într-un curent puternic, aparent viguros și inițial rodnic, ceea ce îndreptățea caracterizarea lui J. Henric „organism triadic, grup, revistă, carte”. Începând cu 1973, apăreau alte reviste telqueliste – „Promesse” și „Peinture”. Deci, cum vedeți, nu era de glumit, mai ales că mișcarea aceasta fin intelectuală și rafinat exprimată devenise confreria valorilor din acea vreme franțuzească. „Ruptura” pe care o anunța, devenea pe zi ce trece tot mai înspăimântătoare. Singurele repere față de care se situa această „mișcare” erau la fel de surprinzătoare, nemaivăzute și nemaiauzite. „Ochii vigilenți” ai cenzurii noastre de atunci au priceput repede despre ce este vorba, dar au găsit și motivația tipăririi antologiei „Pentru o teorie a textului”, în 1980, la Editura „Univers”. Și aceasta fiindcă exista un reper care ierta totul: fundamentarea marxistă. Deși celelalte două repere telqueliste – elaborarea teoriei inconștientului de către Freud și experiențele limită, de text și subiect, reprezentate de Mallarme și Lautreamont – sunau (și pentru unii chiar erau) indigeste. Ciudată alăturare de nume, nu-i așa? fapt este că, pornind de aici, Julia Kristeva, cercetătoare de frunte a grupului, sesiza o criză a limbii, a subiectului care vorbește și a instituțiilor sociale; punea în discuție concepția asupra discursului, subiectului și societății occidentale.
Așadar, „ruptura” apărută la sfârșitul secolului al XIX-lea și legată de contextul istoric din Franța Comunei s-ar prelungi prin travaliul limbii, adică prin înaintarea către limitele exprimabilului, prin interesul social, adică prin posibilitatea înțelegerii și transformării sociale a orientării marxiste și, în fine, prin direcția psihanalitică, adică prin felul în care limbajul e prelucrat de subiectivitate și invers. Să recunoaștem că e tentant! Numai că, așa cum zicea Wycliffe, „Pe pământ Dumnezeu trebuie să asculte de diavol”.



7.Demetrios, povestește Plutarh în „Vieți paralele”, îl întreabă pe filosoful Stilpon dacă nu i-a fost luat ceva din cort, iar filosoful răspunde: „Nimic de vreme ce n-am văzut pe nici unul plecând cu învățăturile mele”.
Chiar așa s-au petrecut lucrurile cu „optzeciștii”. „Pragmatismul textualist”, cum îi zice dl. Ștefan Borbely, lent, cu trecerea vremii, s-a dovedit a nu fi atât de „pragmatic”, dimpotrivă, pe furiș, una după alta, individualitățile momentului s-au repliat pe alte direcții estetice mai robuste și mai fertile. Cei care, însă, a rămas fideli de la începuturi s-au trezit înspăimântați că acum urmează deșertul. Și nici nu putea fi altcumva! Fiindcă, zicem noi, „teoria textului”, compusă de acel grup ciudat de la Paris numit „Tel Quel”, va avea soarta acelor sisteme de gândire înmiresmate, fine, provocatoare, ademenitoare etc, etc, dar fără finalitate. Mi-e greu să spun dintr-o suflare măcar o operă de înaltă ținută estetică creastă pe principii Tel-Quel. Orgoliul de-a modela „literatura viitorului” s-a sfârșit pentru inițiații elitelor. Pe jumătate afirmând, R. Barthes se întreba: „Nu este oare firesc ca știința limbajului ( a limbajelor) să se intereseze de ceea ce este incontestabil limbaj, adică textul literar?!”
Reducție extrem de periculoasă care, de la Saussure citire, ne îndeamnă să credem că literatura este un sistem de semne. Valorificările estetice sau de alt fel dispar; literatura e considerată o „practică semnificantă” aidoma discursului științific sau celui jurnalistic. Singura deosebire între acestea este aceea că literatura permite o mai limpede sesizare a procesului de producere a sensului. Acest proces, prin devalorizarea conceptului de literatură, aduce în prim plan scriitura unui text considerat ca producere. Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea literatura nu mai poate fi concepută ca un simplu obiect de consum, deci de schimb, ci o practică productivă, cred cercetătorii parizieni. Considerat ca practică, textul literar nu mai este asimilabil conceptului istoric determinat de „literatură”. Valorizările estetice sau de alt fel nu mai funcționează în definirea textului. El este o practică semnificantă care, spre deosebire de altul, face mai evident procesul propriei produceri. („Pentru o teorie a textului”, Ed. Univers, București, 1980)
Cum răspund „optzeciștii”? Cu mare sa finețe, dar și cruzime, intuind pericolul mortal, dl. Al. Cistelecan spune: „Nu țin să bravez în anacronism, dar postmodernismul literar mi se pare că a pus rețetarul înaintea vocației creative și și-a transformat neputința de-a ieși dintr-o criză într-o ostentație”. Și mai departe: „Literatura de acest tip se deonto-logizează cu prea multă veselie și evită cu prea multă sensibilitate impasul problematic al omului. Ea pune fandoseala în locul problemei și ifosele tehnoculturii în locul crizei introspective. E o literatură cu prea multă imanență și prea puțină transcendență, o literatură care confundă suficiența de sine cu miza metafizică. E o literatură cu orgolii mici, manufacturiere, care serializează crezând că, dimpotrivă, creează”. (Contrafort, anul II, nr. 10, august 1995, interviu de Dumitru Crudu).
După ce majoritatea dintre noi pierim fără a fi avut veritabile emoții artistice (Jose Ortega y Gasset), nu cumva prețul acestor experimente este mult prea mare.



8.”Avem o istorie a literaturii, dar nu avem o știință a literaturii, pentru că, fără îndoială, nu am reușit încă să recunoaștem pe deplin natura obiectului literar, care este un obiect scris”, zicea acest mahdi al criticii franceze, care este Roland Barthes, în „Critică și Adevăr”.
În acest fel era percepută literatura în vremea Tel Quel. Ceea ce însemna că teoria literaturii era concepută de acest grup în sensul propus de Althusser, adică o „formă specifică a practicii”. Dovada: „Scrisul – și fiecare scriitor atestă acest lucru în felul său – este o activitate producătoare care se caracterizează în special prin transformarea treptată a propriilor sale baze”. (J. Ricardou). De aici: Nu „operă”, „autor”, ci un text care „semnează un nume” (J. L. Baudry). Asemenea scriitură face complet inoperante o seamă de concepte care, în timp, au făcut, la rându-le, dovada rodniciei. Astfel, conceptelor de „subiect”, „operă”, „literatură”, apărute în ideologia lineară și reprezentative acesteia, Tel Quel opune o devalorizare a acestora, ceea ce, prin extindere, ni se pare a fi un simptom al devalorizării unei ideologii. Atunci, crede J. Kristeva, „textul este tocmai ceea ce nu poate fi gândit de un sistem conceptual care întemeiază înțelegerea actuală, căci trasează limitele acestuia”. Fiindcă „înainte de a-i fi obiect, scrierea este condiția epistemei” (Jacques Derrida, „Lingvistică și gramatologie”). Principii care, teoretic, s-au dovedit îmbietoare, practic, greu de urmat, dacă nu chiar imposibil. Acceptarea lor de către „optzeciști” a fost, ca urmare, parțială, și nici adaptate la specificul nostru literar (chiar dacă dl. Mușina va sări ca ars!), pentru că era evident pentru teoreticienii „generației” că excesul de sinceritate ar fi pus în pericol „privilegiile” estetice dobândite cu atâta trudă în vremuri atât de vitrege. Repede adăugatul „postmodernism” pentru care cultura română s-a dovedit de-a dreptul impermeabilă, a avut menirea de a îndesi fumul peste literatura „optzecistă”, care-și asumase protestul prin devalorizarea concepțiilor consacrate și negarea, uneori cu vehemență, a valorilor anterioare vârstei lor. „Optzeciștii” intră în literatură – scria dl. Ștefan Borbely – cu o conștiință oprimată: intervine revoluția culturală din 1971, apar apoi tezele de la Mangalia, și porțile se închid; mulți fac naveta, duc o existență precară, sunt asupriții istoriei, și nu parteneri alternativi ai acesteia. Pragmatismul textualist exprimă această stare de spirit, ludicul grotesc îi îngroașă contururile până la halucinație” (România literară, nr. 25, 26 iunie – 2 iulie 1996).



9. Două stări aparent paradoxale veneau să întâmpine o „generație” promițătoare: fascinația textului și alienarea limbajului, ceea ce explică, într-un fel, apelul la Caragiale. Așa fiind, atunci, în acel moment social-politic, părea o ieșire rapidă și onorabilă din cercul de plumb intuită de elita intelectualității active. Asta explică anvergura dată (și întreținută) a „mișcării optzeciste”. Se dovedea că ieșirea din labirint e posibilă. Revistele „Echinox” (Cluj-Napoca), „Dialog” și „Opinia studențească” (Iași), „Orizont” (Timișoara), „Amfiteatru” (București) ofereau spații întinse: alături, cu oarecare reținere, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Luceafărul”, editurile „Cartea Românească”, „Albatros”, „Dacia”, „Junimea” simt bătaia vântului și adulmecă noul val; Mircea Martin publică „Portret de grup” (Echinox, nr. 10, 11, 12/1978), Ion Pop – „Noua poezie nouă” (Echinox nr. 8-9/1978), Nicolae Manolescu – „Cei mai tineri scriitori” (România literară nr. 47/1979), Ștefan Augustin Doinaș – „Pentru o nouă generație poetică” (România literară nr. 50/1979).
Și încă. Numai că intervenția aceasta a fost supradimensionată. Cu sau fără Caragiale, cu sau fără teoria literară de la Tel Quel, practic alienarea limbajului se propagă vertiginos și scapă de sub control în scrieri care supralicitează „conștiința parodică a textului” și „conștiința ironică a realului! (Ioan Buduca), adică tocmai cele două noutăți esențiale, care trasau calea spre ieșirea la liman. Efectul a fost pe măsură: „Marea majoritate a publicului nu înțelege lirica de azi. Nu percepe noul limbaj. Mulți cititori ridică din umeri: noua poezie nu le spune mare lucru. Li se pare prea abstractă, prea sofisticată. Nu le sensibilizează sufletul. Vor o poezie mai directă, de la inimă la inimă, de la om la om” (Nichita Danilov, „Oglinda activă”, Competiția continuă).
Sieși suficienți, „optzeciștii” au mimat izolarea de specificul românesc al culturii, fiindcă, în realitate, apelul insistent la Caragiale și orgoliul abia mascat că „ies din mantia-i” era semnul „deznădejdii noastre”. Etapa a doua de creație pentru această „generație” începuse în derută: „Cultura anilor optzeci este o cultură nevrotică, cu un inconștient exploziv, iar dacă „generația” pierdută a anilor cincizeci a fost o generație forclusă, generație „sacrificată” a anilor optzeci este o generație reluată” (Corin Braga, R.L. nr. 6, 3-9 iulie 1996). Altfel zis: când au apărut primele prejudecăți, au apărut și excesele!



10. ”… Căci aceasta e marea deosebire intre știință și poezie. Poezia procedează prin scânteieri care se completează, formând un fel de puzzle, pe când știința procedează prin erori rectificate –astfel că poezia e mult mai durabilă decât știința „ (Roger Caillois în „Ore franceze”, de Ioan Pop, Ed.Univers, 1979)
S-ar putea zice (nu cu deplină convingere) că această „generație” a ținut să exemplifice o asemenea concepție. Și, dacă n-a izbucnit decât în parte, e pentru că, purtată pe valurile înșelătoare ale insolitului diabolic, s-a risipit înainte de Cuvânt. Vorba Apostolului Pavel: „ Cuvântul vostru să fie „da, da” sau „nu, nu”, restul vine de la diavol”. Ceea ce s-a și petrecut. Dar…
… Ceea ce ar până la urmă ilustrativ (și de-o subtilă splendoare) ar fi faptul că această „generație” (deși Gheorghe Crăciun se revoltă) a avut mereu un „guru”. Și nu un individ dăruit care ar fi suspectat de „ocultism”, ci unul colectiv; cu câteva neînsemnate excepții, toți cercetătorii care s-au raliat, s-au aliniat sau au fost absorbiți de „generație”, simțind nevoia să-și „teoretizeze” producțiile – adică, de-a dreptul zis, au simțit de la început adierea unei anumite nesiguranțe și neîncrederi în textele proprii, în valoarea lor estetică, obligându-i la explicații suplimentare. Ceea ce, să recunoaștem fără răutate, este de natură să tulbure relația „clasică” de receptare a actului poetic în plenitudinea lui unică în multiplu și irepetabilă în repetabilitate. Atunci, ridicând timid un colț al cortinei de pluș purpuriu, Mircea Scarlat scrie: „… poezia (și, în egală măsură, receptarea ei) joacă și rolul de seismograf al mentalității culturale a epocii noastre”. (Competiția continuă, antologie de Gheorghe Crăciun, Ed. Vlasie, Pitești, 1994). Or, am văzut acum câteva clipe că această „mentalitate” era una „nevrotică”, iar „generația” una refulată. Dacă ar mai fi rămas (cât?) în sensul ironiei, care „are șanse să salveze poezia de clișee, de rutină, de monotonie, într-un cuvânt de îmbătrânire” (Mircea Scarlat), atunci am fi avut, cu siguranță, alte deschideri. Din nefericire, această direcție a fost repede și hulpav consumată (pantagruelic de Mircea Cărtărescu), investiția de imaginație fiind mai mult decât necesară. Ceea ce, ar trebui să spunem, nu s-a petrecut decât în parte și-n primă fază a existenței creatoare a „generației”. Și cu rezultate discutabile. Ce-a urmat? Cum a fost justificată această rapidă „decădere”?

(va urma)