3. Sicut titulis primi, sic et vitiis – Așa cum erau primii în rang, erau și primii în vicii. Scria Gheorghe Crăciun în studiul introductiv la „Competiția continuă” (Ed. Vlasie. Pitești, 1994), cu luciditate amară: „Chiar dacă toată lumea știe că multe acte doveditoare lipsesc și că unele piese au fost interpretate superficial și în grabă, dosarul Generației 80 pare să nu mai merite a fi redeschis. Și optzeciștii au trișat, au mințit, au stat pe margine, au făcut literatură esopică, și ei au trăit în comunism, și ei s-au compromis. Nimeni nu susținea asta pe față, dar ideea plutește în aer, pentru că atunci când e vorba de trecutul recent toată lumea noastră bună se simte
cutremurată de un sentiment de un sentiment de aversiune”.
De înțeles! Când fantoma „optzecismului” (deocamdată ne folosim de acest termen pentru a nu stârni confuzii) bântuia literele românești, părea că se încheagă apele peste care se putea trece spre o rezistență organizată, eficientă, demolatoare împotriva „miturilor” propagandei oficiale, sterile și tembele, care asuda să ucidă Cuvântul. Venind în iureș de la București, erau salutați și susținuți, fără condiții, de la București de Nicolae Manolescu. Ovid S. Crohmălniceanu, Mircea Martin, de la Cluj-Napoca de Ion Pop, Marian Papahagi, Mircea Zaciu, Ion Vartic, de la Iași de Al. Călinescu, de la Timișoara de Livius Ciocârlie, toți intuind corect zvâcnirea aprigă di n sângele acestor tineri orgolioși până la necuviință, culți și rafinați. Ceea ce, însă, a lipsit ca să se deschidă un veritabil și memorabil ciclu de creație a fost „capul organizator” – e de înțeles că vremurile erau nevolnice -, care să ordoneze „forțele și virtuțile” cu delicatețe diplomatică. Nimeni nu și-a asumat acest istovitor și riscant demers. Și când au existat intenții, iute au fost spulberate. Cel mai la îndemână argument este „nucleul” brașovean, care încă suspină nostalgic. Din acest motiv, potența artistică s-a risipit ca fumul, s-a disipat în „mormane” în plachete cu versuri și versulețe, în romane fără cititori, care au doar valoare documentară în judecarea unor intenții. Căci opera se împlinește și este acceptată sau refuzată prin participarea cititorului. Așa fiind, ea se reia la nesfârșit, din generație în generație, în variante infinite. Dintr-un Proiect propus de Autor textul se reconstruiește, el este flexibil și maleabil.
Din acest punct de vedere, construcția teoretică ridicată în grabă, ostentativ prezentată, zgomotos susținută s-a dovedit până acum destul de șubredă. Ieșiți din mantaua lui Caragiale, s-a zis, textualiștii, cum încă li se spune, cei care și-au dovedit talentul au fost aceia care chiar au ieșit de sub manta și au uitat formulele erudite ale Tel Quel-ului.



4. Cum se autodefinește optzecismul? A! Având în vedere agresivitatea teoretică a acestui „curent creator”, nici nu se putea altfel decât prin autoînălțări în marea lor măsură încă nevalidate estetic. Chiar dacă Mircea Cărtărescu, într-o anchetă publicată de Nicolae Băciuț în „Echinox” (revistă optzecistă până în măduva… cernelii tipografice), ne răspunde că ne aflăm față în față cu „prima generație în sensul de școală poetică din poezia română”, tot nu suntem convinși că nu este vorba decât despre un superb sofism. Fiecare „generație” poetică a fost o… școală poetică încă de la 1848 încoace. Mai zice poetul, tot acolo, cu entuziasm: „Ambiția fiecărui membru al acestei generații este să facă o poezie mare, o poezie totală, care să reflecte cât mai mult din miracolul existenței în acest univers și care să adauge cât mai mult miraculos acestui univers”.
Cu adieri blagiene, confesiunea ține de rostul dintotdeauna al creatorului. Deci, ne îndoim că ar aparține unor creatori aleși într-o „generație” aleasă dintr-o țară aleasă, dintr-un ciclu cultural ales!
De aici, de la exacerbarea calităților proprii, într-o primă fază, când principii general valabile sunt obstinat particularizate și însușite, se ajunge rapid la încercări voinicești de-a dărâma „țarcul” construit de ei înșiși. „De altfel, în lumea contemporană și mai ales în cultura ei, acceptarea izolaționismului ca atitudine existențială ar echivala cu autoanihilarea”.
Spusa lui Virgil Mihaiu atrage atenția asupra unui pericol mortal: tendința totalitaristă începuse să macine din adânc „generația”. „Nu cred în grupări literare, n-am carnet de membru la vreo cupolă literară”, declara, la rându-i, Emil Hurezeanu.
Se citește, deci, într-o a doua fază, încercarea disperată de-a părăsi îngrăditura estetică. Nici un artist adevărat nu concepe să fie înregimentat, nici un artist nu va crea ceva de valoare sub un acoperiș oricât de strălucitor va fi fost el. Mai mult, criteriile estetice și formulele teoretice impuse sau definitiv-aparținătoare (în fapt, în dese cazuri, doar adaptări) se dovedesc, cu trecerea timpului, din ce în ce mai inoperante. Orgoliul de-a recurge mereu la experimente s-a prefăcut brusc într-un univers concentraționar ceea ce devine insuportabil. Cu delicatețe, fiind vorba despre poezia de acum a lui Romulus Bucur, Ioana Pârvulescu recunoaște cartea lui (Dragoste & bravură, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995 n.n.) a apărut un sunet nou și pe acesta va trebui să-l prindă poetul în volumul viitor”.
Non est pecatum nisi contra consecientiam – Păcătuiește numai cel care e conștient de păcatul său!



5. A venit vremea să facem o „pauză de respirație”. Și totuși pentru a nu pierde șirul să spunem, asemenea savantului, că „literatura este un Proiect pe care-l propune creatorul” (H. Coandă). Acesta se înfăptuiește prin mijlocirea textului scris care, la rându-i, se exprimă prin limbaj. Așa fiind, trecerea dintr-o categorie în alta surpă echilibrul construcției realizată prin mijloace specifice. Desacralizarea realității prin sacralizarea cuvântului este de natură să tulbure „starea” poetică, afectându-i structura. Noul poetic este doar o altă față a tradiționalismului acceptat ca valoare estetică stabilă. Mia mult, pentru un popor, el însuși plin de umor, cinic și sarcastic (re)venirea spre efectul acestora nu se înfăptuiește decât prin propunerea unei noi și depline structuri, care să „înghită” forma exterioară. Ceea ce, se pare, „optzeciștii” au cam neglijat.
Și e chiar firesc și în logica lucrurilor! Pornind din Tel Quel (principii care n-au fost integral asimilate, ci doar folosite în pregătire, și vom vedea cum și de ce altădată), ei au crezut – implicit – că literatura este reflecție în și prin limbaj, că nu este deloc reprezentarea a ceva anterior existent, nu este efect, nu vrea să exprime ceva care nu este deja în scriitura sa. Literatura – au încercat ei, cu entuziasm să ne convingă – este propria sa producere, exprimându-se doar pe sine și „altfel lumea”. Deci limbajul „se spune pe sine”. El nu transmite nici un sens, dar produce sensul. Scriitorul nu are nimic de spus, el „are de scris”. Așadar: „Literatura nu reprezintă viața, ea este un fel de a trăi și de a gândi”. (Ph. Sollers).
Și atunci cum este cu „ieșirea din mantaua lui Caragiale”? Credem că-și pierde orice semnificație, iar excesul de clișee, pastișe, automatisme se pierde în câmpul difuz al unei mentalități poetice, care tinde încă să se singularizeze. O să vă întrebați neîncrezători: Caragiale textualist? Da, poate fi citit și așa, dar cu un ochi superficial. În profunzime, însă, maestrul confiscat de „optzeciști” avea stabilită o ideologie coerentă în jurul căreia concentra tehnicile limbajului. Să fi fost intenția „ocultă” a prietenilor noștri?

(va urma)