Peste noi s-au cronicizat umbrele trecutului. Nu au venit brusc, s-au așezat lent, ca o boală veche care învață trupul să trăiască cu ea. Simbolurile comune, strecurate printre ani, au adus cu ele teama de a fi respins, teama de a fi înțeles greșit. Ele m-au condus printre umbrele tale, căutând în trecutul tău scânteia care mi-a conturat propria fragilitate.

De multe ori mi-am imaginat cum ar fi să ne întâlnim și să te privesc; apoi m-am întrebat dacă noi suntem cei ce alegem să-i înțelegem pe ceilalți sau dacă destinul ne așază pe cărările pe care trebuie să le urmăm. Ne alegem părinții și, odată cu ei, vin frați, bunici, prieteni, bucuria ori tristețea vieții, într-un joc pe care nu-l putem controla niciodată pe deplin.

Dincolo de cuvintele acestea, sau poate chiar împreună cu ele, există un dor de a îmbrățișa, de a întâlni cu adevărat, de a gusta cu toate simțurile câte puțin din esența fiecărui om ieșit în cale, fie ales, fie apărut întâmplător.

M-am întrebat adesea de ce nu ți-am trimis mai devreme gândurile mele. Aș fi putut, dar în mintea mea nu se constelase încă momentul potrivit care să ateste că sunt într-o etapă de stabilizare. Te văzusem înainte, în vremurile acelea tragice, dar nimic nu se declanșase atunci. Viața mea s-a complicat nu prin evenimente, ci prin lipsa substratului de sens care se așază peste ele.

Aici nu e vorba doar despre trecerea prin existență sau despre consecințele ei previzibile. Oameni ca mine nu se rezumă la cărți sau articole citite pentru a înțelege unde începe și unde se sfârșește totul; ei își poartă întrebările în corp, în tăceri, în felul în care privesc oamenii fără să știe ce să le spună.

Am învățat târziu că sensul nu vine din acumulare, ci din uzura interioară care duce la epuizarea explicațiilor docile. Nu caut salvare și nici validare, doar un loc unde gândurile mele să poată trăi fără a fi grăbite, fără să fie traduse în ceva util sau corect. Nu caut răspunsuri definitive, fiindcă am înțeles că ele închid prea repede ceea ce ar trebui lăsat deschis.

Trăiesc cu sentimentul că unele lucruri nu se cer rezolvate, doar purtate. Poate de aceea totul mi se pare complicat: nu oamenii, nu evenimentele, ci adâncimea lor.