Fiecare acțiune pe care o întreprindem este predicată pe credință, pentru că fiecare acțiune pe care o întreprindem este precedată de o evaluare a contextului.

Simpla folosire a unui obiect, oricât de implicită este acțiunea, este predicată pe credință. Observăm asta în momentul în care funcționalitatea obiectului, brusc nu mai corespunde așteptărilor- indignarea, stupefacția, furia sau râsul pun stăpânire pe noi, iar asta indică faptul că exista o așteptare implicită, deci și o credință.

Ne așteptăm ca realitatea să corespundă credințelor noastre pe care le proiectăm asupra ei pentru că știm asta din experiența anterioară.

Așteptarea este speranța ce rezultă din credința dobândită ca urmare a experienței anterioare directe.
Ne așteptăm ca ușa să se deschidă pentru că am căpătat credința că aceasta se va deschide încă de la prima încercare.

Faptul că suntem ființe conștiente de existența viitorului implică existența liberului arbitru. Fără existența acestuia noi nu am putea să ne aliniem la noutate și chiar dacă reacția noastră la neașteptat este implicită, asta nu înseamnă că la momentul în care noi am căpătat acea reflexivitate, aceasta nu are atașată libertatea de alegere inițială.
Fără liber arbitru rațiunea devine inutilă pentru că gândul este extensia credinței în binele conținut în viitor, deci gândul în sine este un act de credință per se.

Rațiunea ne permite să evaluăm virtual necunoscutul în sensul orientării noastre spre ceea ce face obiectul sistemului de valori la care ne raportăm, deci sperăm.
Speranța este relația optimă cu viitorul și se manifestă prin credință.

Noi nu putem fi necredincioși pentru că fiind conștienți de viitor, trăim mereu cu speranța binelui potențial conținut în acesta, iar rațiunea ne permite să evaluăm și să decidem în consecință.