În societatea în care trăim, termenul "egalitate" devine din ce în ce mai des rostit. Îl auzim în diverse contexte: se vorbește despre egalitatea de gen, egalitatea între popoare, egalitatea în fața legii, e.t.c. Cu toate acestea, oricât nu ar tinde omenirea spre egalitate, oricare ar fi domeniul în care se consideră necesar aplicarea egalității, acest lucru nu va fi niciodată posibil, și nici nu ar trebui vreodată să se materializeze, dintr-un simplu motiv: noi oamenii NU suntem egali.
Conform dicționarului, definiția termenului egal e următoarea: "care este la fel cu altul într-o anumită privință". Însă există oare doi oameni la fel? Nimic în natură nu este "la fel", dimpotrivă, natura abundă în diversitate și unicitate. Nu există doi fulgi de zăpadă identici, nu există doi nori identici, nu există două frunze identice nici chiar pe aceiași specie de copac, nu există zebre, tigri sau leoparzi cu același model de dungi sau pete. Rasa umană nu face excepție. Fiecare individ este unic. Atunci, cum poți trata egal, sau la fel, indivizi singulari, persoane care sunt unice de la înfățișare la necesități? Și în fond, nimănui nu-i place să fie tratat la fel ca altcineva. Cărei femei i-ar surâde ideea de a primi același compliment făcut, cuvânt cu cuvânt, altor zece femei înaintea ei? Care om nu simte un tremur la auzul cuvintelor "ești la fel ca ceilalți"? Adevărul e că nu ne place să fim tratați egal, la fel ca alții. Ne place să fim tratați individual. Dorim să ne simțim speciali, dorim să ne deosebim de ceilalți. Prin urmare, ideologia societății moderne, care pe de o parte încurajează egalitatea, iar pe de altă parte îndeamnă la prețuirea diversității și la promovarea individualității, se contrazice pe ea însăși. Atât timp cât există diversitate, nu poate exista egalitate. Pentru a fi tratați toți egal, trebuie să fim toți egali, dar NU suntem, nu am ajuns în existență după principiul "copy-paste". Bineînțeles, avem lucruri în comun, care ne unesc, dar acestea nu ne fac să fim la fel.
Deseori, ceea ce înțeleg unii prin egalitate, sau, mai bine zis, ceea cu ce o confundă e, de fapt, imparțialitate, dreptate, sau corectitudine. Însă a trata corect, drept și imparțial pe cineva nu înseamnă deloc a-l trata la fel cu altcineva. Tocmai dispoziția de a te adapta la necesitățile și preferințele fiecăruia, de a încerca să-i înțelegi situația, modul de gândire, împrejurările, tocmai aceste lucruri ar trebui să determine felul în care tratezi o persoană, nu felul încare le-ai tratat pe altele înaintea ei. Iar dacă baza modului tău de a trata pe cineva este alcătuită din principii și valori morale înalte, atunci poți trata pe cineva cu dreptate, imparțialitate și corectitudine, dar și individual în același timp. Da, aceste noțiuni pot și trebuie să coexiste.
În societatea de azi, egalitatea reprezintă mai degrabă un pretext pentru a-i presa pe oameni într-un anumit tipar, într-o categorie comună pentru a fi mai ușor de controlat sau de manevrat. Iar inocularea acestui pretext începe încă din fragedă copilărie, încă din școală. De pildă, în caracterizările de personaj, elevilor li se cere să includă personajele în tipologii umane, sau în categorii umane: "Tipul uman al țăranului", "Tipul uman al intelectualului", de parcă toți țăranii sau intelectualii din literatură sunt personaje complet la fel, trebuind clasate deci, în aceiași categorie. În loc să fie învățați să găsească și să aprecieze acele trăsături ce fac un personaj diferit de un altul, elevilor li se prezintă similarul drept identic, inculcându-li-se ideea că existența înafara unei categorii sau tipologii nu este posibilă, ca să ajungem apoi, în viața reală, să ne indignăm că există prejudecăți față de, ați ghicit, anumite CATEGORII, ori CLASE sociale, pe care le-am creat, de fapt, tot noi. Din cauza principiului egalității, ajungem să tratăm o persoană conform CATEGORIEI sau CLASEI căreia am fost învățați să o atribuim. Punem între persoană și CLASĂ semnul egal și ne mândrim că-i tratăm pe toți egal. Ne mai întrebăm apoi, de ce există atâtea conflicte în lume, când de fapt majoritatea provin din incapacitatea noastră de a accepta diferențele celorlalți, învățați fiind că toți trebuie să se conformeze opiniei majorității, că toți trebuie să poarte aceiași uniformă și că doar un nebun ar încerca să se opună sau să învingă curentul.
Egalitatea ne face să percepem oamenii drept piese ale unui puzzle, în loc să considerăm fiecare om un puzzle în sine, unul care merită asamblat și prețuit pentru frumusețea lui unică.