poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-08-09 | |
În poemul Irinei Lazăr "Neprevazutul, cu laturile lui mici" parcă îmi sună în urechi o vorbă din jocurile copiilor "Mai ai puțină viață".
Este chiar tragică această încercare de comunicare cu cineva aflat la terapie intensivă. Parcă n-ar juca el corect, însă este doar o impresie, căci eul liric devine frustrat: "Te caut pe wattsapp, de parcă ai putea să îmi scrii de la terapie intensivă". Și nu este deloc o exprimare metaforică ironică, pentru că urmează mărturisirea unei mari iubiri sau prietenii: "Creier și creier Inimă și inimă Cam asta suntem". De parcă pacientul venit la el ar mai putea să se lupte lângă el, întins pe saltea, pentru supraviețuire, pentru continuarea vieții împreună. În a doua strofă, mult mai amplă, se-arată că doar "Neprăvăzutul" ar fi personajul imaginar făcut responsabil cu posibila tragedie a pierderii cuiva drag. Și este adevărat, resemnarea existând ca o eliberare, ca alungare a înnebunirii de mare durere. "Cu laturile lui mici", Neprevăzutul înseamnă vulnerabilitate a organismului, dar și început al separării în viață, în unica existență dată amândurora pe singura planetă vie din cosmos. Bineînțeles că de la prima lectură m-am întrebat dacă nu ar exista o legătură trainică intertextuală cu "Micul Prinț". Și mi-am adus aminte nu doar despre relația de iubire cu floarea de pe asteroid, ci și despre discuția cu Vulpoiul, în care existența umană este problematizată radical. Trăim și murim pentru iubirea simțită. Trăim ca să căutăm, murim la timpul nostru, neștiut, ca să ne regăsim. Viața împreună e recapitulată iute de eul liric: "Întâmplările trăite parcă pe Lună". O fi tatăl, o fi mama, o fi altă rudă, o fi chiar partenerul de viață, un prieten sau o prietenă... Nici nu contează. Oricum, durerea și iubirea sporește, discursul poetic se și radicalizează spre final: "Dă-mi un semn când poți, sună atât de banal Sub aceeași cupolă te aud frecvențe, frecvențe". Sfâșietor. Poate nici nu poate grăi interlocutorul, de la terapie intensivă, din patul de spital. "[...] te aud, vocea ta e altfel, schimbată de frică, de emoție, de iubire". Sigur că se aude, prin halucinație, o voce din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat. "Înstrăinarea, lanul în care ne pierdem, cu spice până la brâu" este și anamneza, și promisiune pentru marea revedere. Cel mai filosofic final, tot din strofa secundă, ultimă: "Și dorința ne rămâne în urmă. Ca un contur uman. Ca o clipire de ochi". Acum, întrebarea care se naște în mintea cititorilor ar fi dacă "dorința ne rămâne în urmă" n-ar fi un splendid oximoron. Dorință spiritualizată, nu altfel de dorință! Comparațiile ultime redefinesc "dorința", cât mai pot, ca o întrezărire de slab contur uman, de privire.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate