Maria Elena Chindea este o poetă care scrie o poezie confesivă cu subtext protestatar de o mare valoare, deoarece în imaginarul poetic și diversitatea trăirilor disforice, conform "categoriilor negative" depistate de către criticul și teoreticianul literar Hugo Friedrich într-o lirică modernistă veritabilă, avansată se strecoară subtil în permanență și un subtext protestatar dinamic. Și eu am citit "Pontiful" de Henriette Yvonne Stahl, un roman interbelic în care e vorba despre un ghicitor bucureștean al destinelor, un vraci. Lecturez momentan o carte despre Rasputin și regizarea încă din 1914 a dezastrului rusesc, european de către germani și austrieci, din viziunea serviciilor secrete britanice, dezastru ce ne marchează pe toți și în prezent. Acum un secol o altă uniune europeană era în jurul Puterilor Centrale, din care au ieșit la timp Italia și România, ca rebele și dușmane ale germanismului, deoarece orice urmă de putere țaristă era subminată încet și sigur de la Berlin și Viena. Istoria se repetă deosebit de grotesc astăzi, dar ca un tăvălug dinspre SUA, antrenând o lume occidentală dereglată total. Aceasta este perceperea mea protestatară, pe scurt, asupra decăderii iremediabile a lumii bune dintr-un Vest ce se dorește încă hegemonic, așa cum se credeau cu trufie Centrul Europei austro-ungar, german, influențând și antrenând pervers și Imperiul Otoman pe timpul Primului Război Mondial, înspre o prăbușire de sistem dictatorial inevitabilă.

Încă din incipitul poemului constatăm regretarea neaprinderii felinarelor, în condițiile camuflajului nocturn din România prin 1916-1918, dar și a absorbirii întregii forțe economice românești pentru mașina de război a lui Adolf Hitler, încă de la abdicarea lui Carol al II-lea și ocupația nedreaptă a întregului regat (septembrie 1940 - 23 august 1944). În acest poem se afirmă că atât secolul XX, trecut, cât și actualul veac XXI se sting încet cuprinse de "tumori obscene" ideologice, de forțe suprastatale și interese obscure. "Venele" unor națiuni se cred "aruncătoare de cuțite" înspre altele, considerate mai slabe, ori rebele.

"Viforul" este amintit în intertextualitate cu piesa "Viforul" de Barbu Ștefănescu Delavrancea, despre domnia rea a lui Ștefăniță Vodă, penultimul din dinastia Mușatinilor. Tot în strofa a doua, în care se amintește despre o revelație a vieții, este demitizat "ultimul zeu pe care l-am locuit", secvență prea lungă "de până" putând fi înlocuită de "până".

Finalul este cu adevărat o autocritică pentru toți cetățenii din țările agresoare ale veacului XXI, care în loc să vegheze la pacea lumii o subminează mereu:

"ochii noștri nu-și pot privi în față
privirea de fiară".

Așa este. Nu conștientizează mulți răul ce vine astăzi nu doar de la Moscova, ci din nou de la Berlin, Viena, ba mai mult, îndeosebi dintr-un Pentagon al Washingtonului și din alte simandicoase metropole nord-americane, ca rău al veacului. Pe decidenții așa-ziși obiectivi care ar veghea de la vârfurile puterii lumii occidentale nu-i deranjează prelungirea la nesfârșit a grotescului situației, convenindu-le să asiste la primitivismul Încleștării noilor și vechilor slavi, dând totul pentru front și restabilirea economică a SUA, gata după pandemia 2020-2022 să intre in recesiune economică, redresată prin vinderi de arme dublate peste tot în lume.

Un reper liric indiscutabil al poeziei protestatare de astăzi este Adrian Păunescu, poetul șaizecist-șaptezecist, neomodernist, îndeosebi prin volumul de versuri "Manifest pentru mileniul trei", editura Eminescu, 1984:

"Și n-ai nimic la tine, valah cețos și bleg,
să le arăți că, totuși, oricât te-ar neglija,
asupra țării tale, măruntă cum e ea,
nu-și varsă Europa căldările de jeg".

("Valah cețos"), sonet, p. 323.

Cred că domnul Claudiu Toșa n-o să-l facă acum în fel și chip și pe Adrian Păunescu, fiindcă atunci îi voi cita o grămadă de strofe protestatare în care e certat românul din... sfârșitul de mileniu II și început de mileniu III. Literatura română veritabilă e mereu tânără prin poezia sa cu tematică socială pe tema pacificării întregii Europe și a lume. Dar unii critici de astăzi desconsideră poezia satirică de tip manifest social Geo Bogza ("Poemul invectivă"), Tudor Arghezi ("1907. Peizaje", pamfletul epico-liric "Baroane"), Radu Gyr ("Balade", inspirate de luptarea în linia întâi ca pedeapsă ideologică a sa pe Frontul de Est, să se vindece de vina politică legionară, la care se adaugă poemele din detenția comunistă, într-o prozodie clasică de invidiat), Geo Dumitrescu ("Libertatea de-a trage cu pușca și alte poeme), Ion Caraion (i s-a dat în prima tinerețe la topit volumul de debut editorial "Panipticum", pe timpul dictaturii germanofile a lui Ion Antonescu, deoarece în el critica subtextual, protestatar participarea României la conflictul mondial militar, holocaustul asupra evreilor și a multor slavi declanșat de Hitler), Eugen Jebeleanu (cu poemele sale de forță, în care critică mult politica hegemonică militară SUA, dar și a altor noi puteri europene occidentale, imediat după înfrângerea lui Hitler), Ioan Alexandru ("Imnurile" din toate marile regiuni istorice: ale Transilvaniei, Moldovei etc.), Marin Sorescu poetul și dramaturgul, precum și, bineînțeles, neînțelesul de confrații contemporani din lumea criticii literare Adrian Păunescu.

S-au muncit încă de la începutul anului 1990 criticii dirijați de Nicolae Manolescu, Eugen Negrici și Constantin Abăluță să îngroape meritele acestor mari poeți și dramaturgi care au abordat atât de just tematica literară socială în mileniul al II-lea, mai ales pentru noi, cititorii mileniului al III-lea, ca să luăm aminte, să nu repetăm greșelile din trecut. Corifei "postmoderniști" din prezent vor să sugrume orice urmă de Poezie protestatară în literatura română din deceniul trei al mileniului al treilea dintr-o obtuzitate regretabilă, dintr-o respingere răuvoitoare a meditării estetice având și o viziune panoramică asupra istoriei contemporane a României, a Bătrânului Continent și a lumii.