„Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa” (I Corinteni 13, 10).
Idealul desăvârșit nu înseamnă golul lipsit de formă, ci deplina prezență a golului care se umple pe sine din propriul gol. A fi desăvârșit la modul ideal nu înseamnă a fi unic și nici armonios, ci a fi capabil de a exprima o infinitate de unicități ca fiind reinterpretările celor mai desăvârșite moduri de manifestare care aparțin sinelui. De aceea, a invita la o desăvârșire totală, golită de lipsa propriei goliciuni, pictată din aceiași singură culoare în care își îngroapă orizonturile spre a ascunde locul în care se duce lumina, reprezintă, de fapt, o invitație la teroarea absolută a unicului.
Desăvârșirile sunt spații în care te așezi să trăiești. Și stând acolo, căutând să fii, descoperi cât de mult te lipsesc desăvârșirile de propria identitate, cum te decofrează din pântecul maicii care te-a născut pentru a nu te mai regăsi în acel loc. Și cum te însingurezi în acest fel pentru că spațiul în care te-ai așezat pentru a aștepta desăvârșirea își crește sieși singur distanțe și rădăcini, ceea ce face ca, în final, același spațiu să te risipească într-un eu fără sine.
Ca atare, aceste spații ca locuri desăvârșite, nu fac altceva decât să umple indefinibilul gol al neființei cu propria ne-ființare, prin intermediul cărora oferă, în mod paradoxal, un alt spațiu și o altă devenire locului în care se manifestă. De aceea, mai devreme sau mai târziu, astfel de locuri, astfel de spații, ajung să fie părăsite pentru că se părăsesc pe sine, pentru că, de-a lungul timpului, prezența lor devine tiranică, constrângătoare, plină de sinele neființei.
Așadar, problema desăvârșirii, înțeleasă ca loc în care cauți idealul ființei manifestate în spațialitate, se rezumă la faptul că nu există nici-un spațiu care să se lase umplut de gol, adică să devină desăvârșit. În acest fel, tot ceea ce definește spațiul ca loc ce promite să devină altceva decât fiind-ul care îl alcătuiește, se prezintă ca orizonturi vide limitate de limite lipsite de delimitări. Goluri fără formă a căror umbră se întinde delimitând distanțele propriilor adânciri. Unicități nesfârșite, strâmbate de idealurile spațiului prin care se manifestă și prin care, în acest fel, se definesc pe sine, dar și ceea ce nu pot purta în sine ca desăvârșire a desăvârșirii.