1. Știți cum își manifestă Japonică, labradorul meu falnic și negru, supușenia? Îmi pupă mâna, la propriu, când îi pun lanțul de gât și îl țin toată ziua legat! Orice s-ar întâmpla el m-ascultă! Ce fac domnii ziariști față de Stăpânul Inelelor? Scriu ode de preamărire, fac adânci plecăciuni, se-nțelege, nesincere. Când se schimbă macazul, cei care s-au arătat mai supuși, nu latră, mușcă la propriu, chiar cu voluptate, mâna care i-a hrănit.
Socrate s-a sinucis sau nu din sinceritate? L-au rugat prietenii să nu facă acest gest. Le-a răspuns că dacă ar renunța și-ar renega convingerile, opera, chiar dacă, pentru posteritate, aceasta a fost doar orală!
Sinceritatea în politică este opusul diplomației. Tocmai de aceea fac o comparație între o doamnă și un diplomat. Când o doamnă spune Nu înseamnă Poate. Dacă spune Poate înseamnă Da. Când spune Da nu mai e Doamnă!Când un diplomat spune Da înseamnă Poate! Dacă spune Poate înseamnă Nu! Când spune Nu înseamnă că nu e diplomat!

În concluzie, sinceritatea este inoperantă în politică iar cei care o clamează sunt farisei. Omul nici cu sine însuși nu este sincer, își diminuează defectele și își exacerbează calitățile.

Revenind la Japonică și lingăii din politică, deși există o diferență de specie biologică, totdeauna e bine să avem, ca barometru, un câine pe lângă noi. Eu am doi, Lupși, un șoricar și Japonică. Dacă Lupși vrea să-și manifeste supușenia, adică să-mi pupe și el mâna, n-are nicio șansă, când se apropie la mai puțin de 10 metri de mine, Japonică devine fiară, sare la gâtul lui și îl mursecă. Degeaba strig la el, fii cuminte, te bat, nu ascultă, funcționează doar instinctul, vrea ca el singur să primească mângâierea stăpânului. Este sincer în demersul său? Este, nu vrea să-și împartă mângâierea stăpânului cu nimeni altcineva! Lingăii din politică acționează altfel, scriu ode de preamărire pentru oricine e la butoane, din ce în ce mai… colorate.

2. “Răul după Socrate este ignoranța, după Platon uitarea, după Kant contradicția” este o afirmație care mi-a plăcut (Paul Alexandru Georgescu). Dar după mine, răul în formă pură îl constitue boala psihică a conducătorilor, a persoanelor cu drept de decizie asupra unor destine. Numai așa pot să-mi explic aberațiile pe care le iau unii demnitari, judecători sau decidenți, cu impact la nivel mai înalt sau mai mic. Vă amintiți de românul care a fost condamnat în Polonia la mulți ani de pușcărie pentru furt? Omul se știa nevinovat! A protestat, nimeni nu l-a luat în seamă, a recurs la greva foamei și a dus-o la absolut, până la epuizare totală, urmată bineînțeles de moarte. Când îți pui zălog propria viață, după mine bunul suprem al acestei lumi, trebuie să fie luat în considerare acest protest. Cred că a fost sincer în demersul său, a fost nevinovat. Judecătorul care l-a condamnat poate a ignorat starea de spirit a inculpatului, poate că a uitat dreapta măsură pe care trebuie să o ai în orice decizie sau poate nu a surprins contradicția între actul de acuzare și atitudinea acestuia din recluziune. Poate s-a și enervat, și-o fi spus: “ce vrea ăsta prin greva foamei, să mă convingă să iau o hotărâre contrară convingerilor mele? E doar un pârlit de hoț, nimeni nu se interesează de el! Să facă pușcărie, chiar dacă o fi nevinovat, se pune el cu mine?” Și astfel, bietul om, care n-avea alt argument decât propria viață pusă la mezat, a murit! Nici ministrului de externe, în vremea aceea domnul Cioroianu, nu i-a păsat de acest suflet. Uitarea s-a așternut peste acest caz. Eu nu pot să uit! Da domnilor, trebuie redeschis procesul, un avocat român ar trebui să facă asta. Când cineva își pune propria viață zălog pentru o idée, un adevăr, o credință, trebuie neapărat luată în seamă atitudinea lui.
Dacă aș fi fost în locul condamnatului aș fi procedat altfel. În timpul grevei aș fi conștientizat că nu interează pe nimeni soarta mea, aș fi renunțat la grevă și când ieșeam din pușcărie singurul meu scop în viață ar fi fost să-i pedepsesc pe cei care m-au condamnat pe nedrept. În literatură, cazul lui Edmond Dantes este celebru.

3. Fiindcă vorbim de sinceritate, acesta a fost crezul suprem al lui Mircea Eliade. Detractorii l-au acuzat că n-a iubit România, că dacă ar fi iubit-o ar fi protestat, ar fi organizat acțiuni care să înștiințeze lumea occidentală de tragedia țării sale. Eliade a răspuns că singurul mod de a protesta într-un regim dictatorial este creația, o operă în ansamblul ei care să străbată timpul. Totodată a luat atitudine față de moda de atunci a tinerilor care își disprețuiau identitatea: “regretă că sunt români și ar vrea să fie (o mărturisesc ei înșiși) orice altă nație de pe lume, chinez, ungur, scandinav, rus, spaniol, orice, numai român nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta, de a fi și rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică și așa mai departe.” Culmea paradoxului, chiar și după zeci de ani, a apărut cu surle și trâmbițe un ipochimen fără Dumnezeu care, fiindcă s-a trezit în democrație, “s-a săturat de România”. Sunt convins că individul n-are convingeri adevărate, poate în copilărie o fi fost abuzat, n-a avut parte de iubire, astfel că, acum, ca adult își manifestă agresivitatea față de propria țară, pe care n-o poți “batjocori” fără să te denigrezi pe tine însuți! Mă întristează și când vectorii de opinie vorbesc numai în nuanțe sumbre despre națiunea lor. Uneori alogenii sunt mai loiali țării decât etnicii înșiși.
E la fel de adevărat că se întâmplă uneori să trebuiască să nu fim sinceri cu prietenii, rudele, frații, părinții, copiii noștri. Eu am trăit asta! Unul din frații mei era internat în spital, la București. Când a apărut nenorocirea de la Cernobâl, autoritățile ne-au recomandat măsuri minime de precauție, preș ud în fața locuinței pe care să ne ștergem înainte de a intra în casă, înghițirea unor pastille de iod, eliminarea din consum a legumelor proaspete, a laptelui crud de la vacă. Nenea Aurică n-a respectat niciuna din recomandări, “cum să nu mănânc salata pusă cu mâna mea”, zicea el. Poate dacă ar fi respectat cât de cât sfaturile nu ar fi făcut cancer ganglionar, slăbise foarte mult.
-Ce spun doctorii, ai vorbit cu ei, o să scap? mă întreba el.
-Daa, nene, răspundeam entuziast, la primăvară săpăm grădina împreună, plantăm pomi, legume, o să vezi ce bine o să fie!
A murit peste o săptămână.
Amintesc și de cazul Soljenițân versus Șostakovici. Stalin i-a protejat pe scriitori și artiști cu condiția să preamărească regimul. A construit lângă Moscova (Peredelkino) un orășel al creatorilor unde aceștia aveau ca sarcină să scrie opere inspirate din marile realizări ale comunismului. Pentru a le cunoaște, erau organizate excursii în grup, pe șantiere, în colhozuri, sau la obiective de interes național. Înaintea acestor vizite anunțate se pregătea un decor special, oameni îmbrăcați bine, surăzători, entuziasm pe șantierul vizitat, abundență de bunuri. Numai că, la o astfel de vizită, un copil din lagăr a avut curajul să iasă din mulțime și să strige: “Ceea ce vedeți nu este adevărat!” Ce s-a întâmplat după asta? Despre copil n-a mai auzit nimeni, nimic. Șostakovici a compus o operă de preamărire a lui Stalin dar, în secret “a povestit” tragedia poporului rus în muzică. Soljenițin i-a reproșat că nu a încercat să-l salveze pe copilul care și-a riscat viața pentru a mărturisi adevărul. La doi ani după moartea lui Stalin, Șostakovici a scos, din sertar, partitura pe care o compusese pe ascuns. Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră cuprinde momente sfâșietoare, de disperare, tragism, conține idei muzicale pe care doar rușii le înțeleg. Cântecul plutașilor de pe Volga înlocuia imnul triumfal, teroarea arestărilor nocturne cu mascați, sau deportările în Siberia erau ilustrate prin tema zilei judecății de apoi! Când se cântă simfoniile lui Șostakovici, în Rusia publicul plânge în sală. Numai necunoscătorii interpretează Concertul nr.1 pentru vioară și orchestră ca pe o “zglobie partitură de virtuozitate violonistică”.
În toate epocile raportul dintre putere și creator a fost și este pe muchie de cuțit. Cine pupă mai vârtos mâna stăpânului are oarecari șanse de a fi promovat. Și-n loc să muncească din greu pentru a surprinde inefabilul, pentru ași exprima viziunea artistică , ei se așează la coadă pentru a pupa...
Mai apare însă, în atare situație, o problemă. Cine este cu adevărat Stăpânul Inelelor? Că degeaba îți îndoi mijlocul și faci pupături cui nu trebuie. Poate pupi mâna unui nevolnic, mai amărât decât cel dornic să fie slugă. Dar credeți că dacă îl perii pe Stăpânul Inelelor acesta are vreo considerație pentru pupăcios? Ce, eu îi schimb statutul lui Japonică, îl așez cu mine la masă, îl învit în dormitor? Așa că, vă rog frumos, nu mai îngroșați coada să vă îndoiți spatele, aveți un pic de demnitate, că poate, poate, Stăpânul Inelelor își va arunca privirea și asupra voastră.
P.S.
Tot gândindu-mă la ce am scris mai sus am ajuns la concluzia sinceră că Stăpânul Inelelor e doar Dumnezeu. Dacă suntem pătrunși de venerația noastră, în mod sigur vom fi ajutați. ”Crede și te vei vindeca, crede și vei izbândi”! Dar ce greu este de înfăptuit această trăire!