Îi recomand pe Eliade, Noica, Steinhardt, Țuțea în privința zidirii spirituale, întru echilibru de care avem nevoie într-o lume pierdută prin falsă agoniseală de nimic, dar nu pe Cioran. În cazul ultimului, e util doar pentru a cunoaște carapacea culturală franceză (nu întregul) prin exprimarea ateismului donat vulgului cu aere docte. Cioran în negația lui otrăvește gândiri neosificate în echilibrul trăirilor, scrie pe placul unui public care aplaudă biciuirea lui Christ și inversează valorile morale în obținerea aprecierii pe piața lui Voltaire & comp. L-am citit pe Cioran după ce mi-am asigurat sufletul și gândirea cu o credință hotărâtă. Altfel, nu am obiecții stilistice asupra operei sale, e inteligent ca un ateu care știe să-și umfle egoul prin văicăreli, decepții, neîncrederi docte. El poate să-ți dea toate argumentele nimicului, însă nu-și poate explica de unde are inspirația de a ofensa Rațiunea care i-a dat drept să își scrie în neant numele. Cioran a făcut reclamă culturii române la Paris și ne-a legat de spiritul francez viciat și bolnav de îndoială. Din partea spirituală e un apologet prin apofatism al Creatorului, filosoful rămânând totuși orb în această relație. În sensul mântuirii, cu tot efortul recuperator al celor preocupați de starea lui sufletească, Cioran dă socoteală înaintea Creatorului de afirmațiile mizerabile adresate Celui care i-a dus crucea! Cu certitudine, la o primă lectură, partea malefică penetrează pe orice curios de senzații tari, ca pe un adolescent care descoperă prima dată un trup de femeie gol. Însă de la extazul atracției goliciunii, onanismul cioranian nu are niciun sens, e o plăcere provocată pentru masturbarea eului. La fel cum fac toți cei frustrați că nu le-a venit providența să le facă plecăciuni. Și așa, din nefericire, n-au găsit sensul acestei vieți, numind-o neant în neantul universului. Există un realism al neîncrederii, iar el își desfășoară expresionismul în: Căderea în timp, Despre neajunsul de a te fi născut, Cartea amăgirilor, Lacrimi și sfinți, Silogismele amărăciunii, Pe culmile disperării ș.a. Dovadă elocventă că nu toți care și-au făcut un nume au rezonanță și dincolo de oase, în lumina rațiunii. Bineînțeles, ecuația mântuirii e cum o descrie Petre Țuțea: o babă cu picioare murdare îngenuncheată în fața Celui care ne-a dăruit dreptul de a cunoaște și simți, se mântuiește față de un savant sau mare artist, filosof aflat în necunoaștere din orbirea eului (grandomaniei). Dincolo de țărâna asta pe suprafața căreia scriem se află lumina creatoare, spuneau egiptenii în zorii civilizației că discul solar dă viață la tot ce există pe pământ. Ei, în parte, înțelegeau puterea creatoare a luminii, dar o identificau greșit în faraoni, cum fac mulți creștini astăzi, confundând-o cu fețele bisericești. Cum a făcut în istorie, de prea multe ori, lumea care a identificat Energia Creatoare cu limita exprimării umane, personificând-o în figuri viciate, bolnave. În fond, omul a alergat dezbrăcat de lumină după Edenul pierdut, fără să înțeleagă că fericirea, vindecarea lui stă în dialogul în lumină. Soren Kierkegaard spunea că mulți ar fi crezut în divinitate, Creator, Dumnezeu dacă Christ s-ar fi dat jos de pe cruce sau ar fi apărut într-o piață sub forma unei păsări colorate. Păi, dacă nu se dezbrăca de trupul acesta al căderilor, greșelilor cum mai vedeam adevărul în lumină: nimeni nu moștenește în țărână, nici viermii, târâtoarele, nici cei care își fac iluzii în imperii financiare să-și prelungească moștenirea timpului mort! Noi suntem chemați în lumină!