Viața lui Alexandru Ioan Cuza în lumini și umbre, până la urmă, drama unui destin ales sau a personajului ajuns prea devreme într-un rol important. Odată, în pauze de studiu pe legile vechi, încercam episoade de suprapunere a unor personalități istorice pe timpul nostru și rezultatul era, ținând cont de mediatizarea de azi, unul pe măsura faptelor. De exemplu, dacă ar fi trăit Alexandru Ioan Cuza astăzi, raportat la reformele făcute (să zicem într-o imaginație, de timp recent) era privit ca (ucigă-l toaca!) antichrist. Și-a permis secularizarea averilor mănăstirești în 1863, fapt care a scandalizat ortodoxia prin trecerea unei suprafețe de 25% teren agricol în proprietatea statului și apoi a țăranilor. În zadar au protestat călugării greci, Mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, ortodoxia rusă, Patriarhia de Constantinopol, nu l-au înduplecat pe necredinciosul principe! Și tot din timpul său, limba română e folosită în oficierea slujbei (în locul limbilor slavonă și greacă). La o privire mai atentă a vieții, era și un om lipsit de morală, din moment ce a avut doi fii (Dimitrie și Alexandru) dintr-o relație în afara căsătoriei, cu Maria Obrenovici, neacceptată de biserică. Înfiați apoi, în cunoștința situației, de doamna Elena. Maria Obrenovici care avea să-l trădeze în 1866, spun unele surse că ar fi făcut jocul rușilor. Mai mult, avusese o aventură și cu soția caimacamului Vogoride, Cocuța. Se spune ca a fost avansat polcovnic-colonel la insistențele acestei doamne. Își formase un anturaj din oameni cu caracter îndoielnic, în frunte cu C. Liebrecht, chelner și marcher de biliard. Kogălniceanu era un consilier priceput în sfaturile politice, dar și în relațiile amoroase. Cuza din anii tinereții petrecuți la Paris, era cartofor și fustangiu. Datorită unei vieți dezechilibrate, pierzând la cărți averea moștenită, nopți la masa de joc, excesul de tutun, pe fondul bolilor de inimă și plămâni de care suferea, s-a stins din viață la 53 de ani, în 1873, la Heidelberg. Totuși, ambivalența personajului e dată și de reformarea societății românești în adevăratul sens: înființarea Universităților de la Iași și București (1860-1864), codurile civile și penale după model francez, reforma agrară, “legea instrucțiunii publice” de la 1864 cu obligativitatea învățământului primar, înființarea armatei etc. În concluzie, se poate creiona un personaj iubitor de putere, cazino și aventuri amoroase, material bun pentru media de astăzi. Ce subiect de televiziune ar fi fost, câte romane și jurnale s-ar fi scris!