Prenumele meu îmi înfășoară destinul cu materie siderală, și aș vrea să absorb fericirea dintr-un rai cosmic și să le-o ofer entităților imateriale descoperite atunci când am căutat în neființă viața ulterioară morții, iar fiecare entitate posedând în ea fericirea, definește o stare, un eu, un gând, care se aglutinează de un sine material și astfel ia naștere extra-omul, cu imanența aflată în simbioză cu fericirea.
Fericirea poate lua ipostaza veseliei în care se metamorfozează stările zâmbetelor, căci această fațetă a fericirii are consistența unui optimism entuziasmat ce și-a aruncat dezabuzarea în neant.
Dacă ar exista un rai erotic creat de feminitatea senzuală, în care Dumnezeu este Iubirea, în el ar fi acceptați doar cei ce se joacă serios cu iubirea în viețile lor.
Dacă ar exista un rai lingvistic cu cuvinte metamorfozate în îngeri, în el ar accede poeții, care și-ar părăsi viața neputând depăși perimetrul suferințelor, cu condiția să scrie zilnic poezii, iar Dumnezeu să le aprecieze la superlativ, căci toate formele de rai îl au ca proprietar pe Dumnezeu.
Raiul este atributul fericirii, pe când iadul este construit pe temeliile nefericirii, pe frontispiciul căruia cuvintele capătă înțelesurile anatemelor și ale blasfemiilor. În iad totul se exacerbează în sens negativ, angoasele cresc atât de mult, încât ființa damnată ar fi umplută până la refuz cu spaime inexplicabile, iar viața în infern ar fi un amalgam de angoase și anxietăți, urcând urletul până la insuportabil.
Dacă am contopi raiul cu iadul, din această osmoză s-ar crea o fațetă a vieții în care fericirea ar manifesta repulsii în contactul cu nefericirea, pe care am suporta-o cu stoicism, mângâiați de iluzia nesusținută logic că viața ar deveni o eternă fericire.