Fericirea e o sincronizare constantă a spiritului cu rațiunea, a sufletului cu stările, și a eurilor cu sinele, la care se adaugă plenitudinea de a fi mulțumit de sine însuși, punând puzderie de zâmbete pe gânduri, iar bună-dispoziția lor induce în stări entuziasmul și în corp bucuria împinsă de spiritul lax și reconfortant înspre limita ei maximă.
Fericirea se joacă cu suferința, o persiflează și o trimite în genuni, să facă curățenie, apoi o înăbușă în vacuum.
Dacă m-aș înnobila cu fericire, chiar dacă e intermitentă, nu aș mai avea ce face cu neantul, tenebrele și întunericul, strânse în superfluu.
Fericirea e molipsitoare, dacă cineva o are, o împarte altruist cu ceilalți, pe când nefericirea izolează omul și omul o înscrie într-un perimetru delimitat cu sârmă electrificată, pentru a nu se extinde.
Fericirea evidențiază triumful sănătății asupra bolii, triumful armoniei asupra discordiei și triumful bucuriei asupra tristeții.
Fericirea extrage din corp toate stările negative, generatoare de nefericire, și stabilizează toate stările pozitive. Numai așa fericirea are durată și consistență.
Nefericirea nu poate controla complet toate spațiile ființării omului, întotdeauna rămân spații protejate de libertate împotriva acțiunii nefericirii, în care se manifestă, uneori esoteric, alteori concret, fericirea, importantă este ponderea pe care o au nefericirea sau fericirea în corpul uman.
Nefericirea poate fi o stare suportabilă, dacă o despărțim de cortegiul ei de defetism, blazare și obnubilare, dacă nu sistăm căutarea fericirii, care întărește ambiția văzută ca un triumf al vanității, și dă un sens viabil și revigorant vieții.