Acest titlu se potrivește de minune cu zicerea “tot răul înspre bine” sau, ca să îi dau o întorsătură literară, cu “îmbunarea răului”. Dar ce este oare binele? Ce este răul? Izgoniți din paradis tocmai pentru încercarea de aflare a unui răspuns la aceste întrebări, continuăm să ne întrebăm dacă e bine că ne naștem, dacă e bine că trăim, dacă e bine că murim? Nu cumva toată această trecere prin lume (această izgonire) e doar un rău de care nu ne dăm seama? Sau e și una și alta? Oare nu e mai bine să existăm? Întru Ființă, pentru că nu există existență, dați-mi voie să mă exprim așa, decât întru ființare. Iar ființare nu poate fi decât în Ființă, în Cel Care Este, în Dumnezeu. Cum mă pot convinge eu pe mine că exist, dacă Ființa nu îmi confirmă existența, dacă Ființa nu îmi confirmă ființarea? Trecerea prin viața lumii, prin existența ei, prin ființarea ei ar fi doar o trecere. Trebui să facem o mică-mare diferență între existență și ființare, pentru că nu e suficient să gândesc ca să exist, trebuie să exist pentru a gândi și trebuie, gândind, să devin pentru a fi în Ființă. Munții au existat cu mult înaintea mea și vor exista multă vreme după mine. Munții există, deși nu gândesc. Ei există, dar nu sunt, nu fac parte din Ființă. Cel care face parte din Ființă are o viziune superioară asupra existenței. În Ființă însă nu se privește cu superioritate, în Ființă toate sunt egale, în Ființă binele și răul sunt una, pentru că în Ființă există echilibru. Echilibrul care asigură existența Ființei. Dar să revin cu picioarele pe pământ și să vă spun că în tinerețea mea, privat fiind de bucuriile vârstei, nevoit să înfrunt toate răutățile destinului, m-am izolat și m-am înrăit. A fost o izolare benefică, pentru că am început să stau de vorbă cu mine însumi, am început să mă cunosc. Iar răutatea mea față de mine însumi s-a transformat în bunătate. În bunătate față de cei din jur. Până când, printr-un miracol sau datorită credinței oarbe în Ceva ce există deasupra existenței, mi s-a arătat Cel care nu se arată. Iată, deci, partea bună a lucrurilor cele rele. La fel cum răutatea fraților lui Iosif s-a dovedit a fi, ulterior, un mare bine, pot spune și eu acum că a fost bine că a fost rău. Altfel, luat de valurile tinereții, aș fi rămas un Don Juan de provincie sau unul dintre marii alcoolici anonimi. Mai e nevoie să vă spun că pentru îmbunarea răului nu e nevoie decât de “iubirea care mișcă sori și stele”?