Iartă-mă, Doamne, pentru cutezanța acestei întrebări, știu că toate se fac din și prin voia Ta! Hegel spunea că tot ce e real e rațional și cum nu mă pot îndoi de realitatea Ta, nici de faptul că m-ai înzestrat cu ceva rațiune este firească îndrăzneala. Ca „Cel ce Este” reprezinți însăși rațiunea și, prin mine, Tu ești cel care caută răspunsuri. Chestiunea nu are nimic etic în ea, este o problemă pur ontologică și răspunsurile, probabil, le aflăm doar cu inima, dar numai prin aceste frământări și iscodiri ale minții ar putea fi eliminate multe dintre contradicțiile și erorile gândirii umane și poate fi pusă pe temeiuri mai apropiate de adevăr doctrina despre Tine și implicit cunoașterea lumii. Strădania mea își află motivația supremă și iertarea în faptul că antropoteismul este formula unificatoare cea mai cuprinzătoare a revelării misterului Tău în orizontul terran.
Problema decăderii nu vizează o anume stare de alterare a divinului, ci e problema Creației și a Devenirii de la Geneză până la Om. În neființa Ta, ca Theos, reprezinți perfecțiunea unicității, ordinea intrinsecă (sacralitatea), absolutul neontic și agnostic. Corespunzător acelui timp și acelei ipostaze eu, Omul, nu pot vorbi despre Tine pentru că nu exist și firesc n-am cum să cuget. Nu pot ști când și cum Indefinitul, pe care încerc să mi-l reprezint drept un ghem compus din cicluri înfășurate peste cicluri într-o rețea închisă, rupe din sine firul Începutului ființării Tale. Mi-e imposibil, de asemenea, să-mi reprezint lungul drum străbătut de către această ființare de la infinitate la tridimensionalitatea în care, cândva, apar și eu. Momentul până la care îmi este permisă extrapolarea este cel al Genezei biblice ori big bangului științei, când Tu erai deja Ființă și îți continuai desfășurarea firului devenirii în orizontul în care aveam să mă profilez și eu drept chip al Tău. Lumea căreia îi aparțin este o continuare a ființării și ea s-a înfiripat din Tine, rostindu-Te pe Tine, cel de până la mine - AUM. Așa ai apărut ca Cer, Pământ, Apă, Lumină până la Om. Pot spune că eu sunt întruchipare a ecoului vibrației Tale în tridimensionalitate. Deși OM este identic cu AUM, fiecare cuprinzându-se în celălalt, totuși distanța de la Tine până la mine rămâne un mister. Aceasta pentru că eu, depozitarul tridimensional al Ființei, în ipostaza materială sunt trecător; prin raportarea la Tine, probabil, am viața unei particule elementare. Strămoșul meu Adam dispunea de o durată care îi permitea să Te vadă și să-Þi vorbească, însă durata mea corpusculară nu-mi permite decât presimțirea existenței Tale, ca ființă în mine, sub forma misterului. Trăind în acest orizont al misterului am cunoștiință, știu de existența Ta și a Mea, iar prin raportarea la ceilalți am căpătat chiar identitate (Dumitru – chip al Tău) doar ca autoconștiență de Mine. Știu că sunt, îmi relev făptura, dar nu știu cine sunt, nu am acces la neființa mea decât prin moarte. De aceea, Eu sunt misterul Tău în uni, bi și tri dimensionalitate! Nu pot cuprinde, autoconștientiza acest mister care sunt și care Ești datorită limitelor condiției mele corpusculare (trupești). Poate că nu sunt decât lumină, care “aici” își vizualizează corpuscularitatea, iar “dincolo” ondularitatea. Numai prin moarte – neființare aflu cine sunt, iar ca undă mă identific cu câmpul Tău. Deci viața mea pământeană, realitatea, ființa Dumitru rămân o aparență pentru mine pentru că în starea de muritor nu mă pot identifica cu mine, cel de “dincolo”, nu pot fi și conștient și în mine. Paradoxul meu existențial ca om constă în aceea că sunt conștiință a ceva ce-mi preexistă, dar nu știu a ce. Existența mea (neființa) mă precede ca mister și nu mi-o pot recupera decât prin murire. Până atunci sunt nevoit să cred în această existență, adică să cred în Tine și să mă îndoiesc tot timpul de mine, terranul.
Drept conștiință Tu ai realitate, dar eu nu Te pot cuprinde și realitatea Ta pentru mine devine ipotetică. Pentru a-Þi descoperi existența trebuie să Te caut în mine, să cred că exiști și să încerc să mi Te reprezint. Apostolul Pavel vorbește despre starea de decădere a omului datorată firii sale păcătoase, mediului stricăcios și ispitei diavolului. Firea omului nu trebuie, însă, redusă la comportamentul între semeni, ci la capacitatea individului de a revela misterul Tău. Orientarea către trupesc (satisfacerea poftelor) lenevește mintea și îl îndepărtează pe om de la menirea sa. Existența paradisiacă („pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”) făcea din el un infirm nefolositor Devenirii. Răzvrătirea luciferică (cunoscătoare) avea să-i permită recuperarea menirii. Însă trăirea trupescului în condiția sa de muritor avea să-i altereze mediul în care se manifesta. Trupescul, inducând erori în reprezentare scotea la suprafață un mister tulburat, ordinea sa internă vizualizându-se drept haos. În păcatul omenesc se măsoară această tulburare, decădere a Ta!
Este firesc atunci să mă întreb dacă sunt eu un produs veritabil al devenirii Tale ori sunt un rebut. Prin mine Te autodezvălui Tu, cel adevărat ori sunt un fals? Sunt eu un capăt al autocunoașterii de Tine și am vreun rol în această procesualitate? Am eu un destin și dispun de capacitatea de a mi-l înțelege și urma? Sunt eu de o ființă cu Tine (posed demiurgie) ori sunt doar o făptură (creatură)? Răspunsurile, măcar la unele dintre acestea, m-ar putea lămuri dacă în mine - această oglindă magică a autodezvăluirii Tale - Te vezi și Te recunoști pe Tine ca unic adevăr ori ca o iluzie, aparență deformată. Până la urmă problema decăderii Tale de la înălțimea Cerului e problema autenticității și verosimilității mele ca ființă!
Spre a mă face mai bine înțeles ar trebui lămurit, cât de cât, raportul între existență și realitate (esență). De obicei, în limbajul comun, cele două categorii descinzând din “a fi” se identifică și de aici se nasc o serie de confuzii. Ele capătă sens și semnificație distinctă numai prin corelarea cu “a ști”. Când ne referim la neființă ne reprezentăm neantul, nonexistentul. Dar în vorbirea noastră acest neant (lipsă a ceva) exprimă totuși “ceva”, o stare anume, starea de “a nu fi”. Deci această stare, deși nu are reprezentativitate ontică, există totuși ca reprezentare gnostică. Și atunci apare problema reprezentării pentru sine a ceva ce nu există. Ieșirea din impas se face dacă acceptăm nonexistentul ca “ceva” având demnitate ontică, dar care nu poate fi reprezentat gnostic. Neființa este o existență despre care nu se știe, este “ceva” în sine. Acel “ceva” ajuns în starea în care se știe despre el convenim să îl numim realitate. În percepția noastră realul înseamnă existență, iar irealul, ca lipsă a existenței, nonexistență. Deci, neființa e ceva care există, dar despre care nu se știe, iar ființa (realitatea) e ceva care există și despre care se știe. Existența e o categorie transcendentă omului. Tu, Doamne, existai și când eu nu eram și nu aveam habar de Tine. La fel și lumea, exista și înainte ca eu să mă nasc. Dar ea a căpătat realitate abia după ce eu am început să o percep. Realitatea este o apariție imanentă omului și ea unește pe “a fi” cu “a ști” despre acel “ceva”. Fără om existența nu poate avea realitate. Pot exista lucruri și lumi despre care nu știu, dar au realitate numai cele despre care eu știu. La fel se întâmplă și cu Tine. Ca neființă, Tu ești o existență în sine și devii ființă (capeți realitate) numai în momentul în care începi să știi despre Tine (con știință) prin mine. Deci, ca ființă ești și conștiință! Eternitatea Te face să fii simultan neființă (existență în sine), adică inconștiență și ființă – realitate ca existență a sinelui Tău. Ca realitate, Tu nu ar mai trebui să coincizi cu Tine însuÞi, să fii un altul, în afara Ta - părere a Ta despre Tine! Dar cum ființarea este autorevelare a neființei, existența și conștiența Ta se identifică, sunteți una și aceeași. Ai unicitate tocmai pentru că numai Tu poți fi simultan neființă și ființă. Ești unicul care poți fi în sine pentru sine, adică identitatea absolută și implicit perfecțiunea.
Omul adamic – întrupare nu doar a rostirii (pământ), ci și a suflării Tale, cel cu care Tu discutai era o realitate paradisiacă, știai Tu și alaiul lumilor înconjurătoare despre existența lui. Dar Adam nu avea autopercepția propriei existențe, vorbea cu Tine și nu știa că este gol, habar nu avea despre sine. Tocmai această stare de gol făcea din el o eternitate inexistentă pentru sine exprimată prin nirvana. Ca o paranteză, este foarte semnificativă această metaforă biblică a golului, dar încă nevalorificată în teologie. Potrivit științei actuale, peste nouăzeci la sută din universul nostru îl reprezintă golul (vid energetic); o sută de grame de materie radiază trei miliarde kw de electricitate (deplasare de goluri). Se vorbește despre vidul cuantic, nucleul atomic (a suta mie parte din atom) conținând 99, 99 la sută din masa sa. Materialitatea (plinul) raportată la gol este aproape o aparență. Deci, cu aproximație, se poate afirma că lumea este energie și informație, adică spirit sau conștiință! Materialitatea formează doar o peliculă, membrană a unui infinit balon. Dacă Tu poți fi reprezentat drept balonul fără membrană, golul nemărginit, Adam era membrană opacă cu goliciunea la exterior. Și cam așa am putea reprezenta relația dintre mine - omul și Tine - divinul, Tu ești golul absolut, iar eu plinul relativ (temporal)! Creația ca drum către “umanizarea” Ta, prin căutarea chipului, este căutarea unei marginalități (formă). Această căutare a chipului e decăderea Ta! Cunoașterea Ta prin uman este calea inversă a eliberării de această opacitate a omului prin evadarea din mărginire. Recuperarea golului său e tocmai procesualitatea “dumnezeirii”, adică a reautentificării Tale (resacralizare).
Continuând ideea, putem spune că Adam era o existență în sine și chiar dacă interrelaționa rămânea totuși o neființă, nu avea realitate pentru sine. El era un prunc care se bucura de atenția celor din jur, dar nu știa că există, nu avea conștiență (știință de sine). Probabil, el trebuia să parcurgă un ciclu natural al creșterii și maturizării în cadrul căruia ieșea treptat din sine și căpăta conștiență “în veacul ce va să vină”. Și aceasta era calea veritabilei deveniri. Ceva însă s-a întâmplat în creația Ta și, după spusa Vechiului Testament, fără ca Tu să ști și să îți dai acordul! Dar ceva din afara Ta era imposibil, fiindcă ești Totul. Ceva fără voia Ta, iarăși era imposibil pentru că ești atotputernicul; la fel fără știrea Ta, pentru că ești atoateștiutorul.
Cine să fie, atunci, acel Șarpe care a intervenit în ordinea Ta, tulburând-o? Dacă el este numit “prințul” și “dumnezeul acestei lumi”, “domnul puterii văzduhului”, Tu cine mai ești? Nu putem face decât presupuneri. Prima ar induce o diferențiere între Ființa Supremă – Absolutul și înfățișarea ei în universul tridimensional – Ființa Trinitară. Această ființare trinitară este Cuvântul care se rostește – creează din sine și rostuiește – ordonează lumea potrivit sieși. Dar cuvântul poate rosti și adevăr – binele (corectul) și minciună – răul, incorectul, deformatul. Legea Ființei Supreme era ca să nu se mănânce fructul Pomului Cunoașterii pentru că în acest univers lipsea dimensiunea care făcea posibilă distincția binelui de rău, lucru ce ar fi afectat Devenirea și implicit construcția lumii noastre – Creația. Trinitatea, prin rostire (puterea germinativă) creează lumea și în ziua a șasea “s-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune”. Privindu-l însă pe Adam ( cel “asemenea nouă”), perla creației, cum umbla gol și neștiutor pin rai, Trinitatea are revelația incompletitudinii lumii sale față de lumile de “dincolo”. Cea care făcea, în mare măsură, diferența era cunoașterea – potența interzisă. Ea trebuia obținută la capătul Devenirii (sfârșitul veacului) și reprezenta modalitatea și posibilitatea saltului în dimensiunea superioară, momentul prim al întoarcerii Ființei la sine. Aceasta era calea corectă, adevărată a evoluției lumii noastre tridimensionale și ar fi durat o veșnicie.
Pentru a depăși starea și a forța etapele devenirii, șarpele, animal al creației, este inspirat să o ademenească pe Eva și se petrece episodul biblic prin care, intrând în posesia cunoașterii, creația e ridicată la demnitate superioară. Numai că în loc să fie autocunoaștere (autodescoperire de sine), cunoașterea fiind dată dintr-o dată, devenirea își pierdea rostul. Ființarea în universul tridimensional nu mai era necesară și atunci lumea noastră ar fi trecut în neființă. Pentru a bloca această perspectivă, ce împiedica autodezvăluirea germinativă și autocunoscătoare, intervine Ființa Supremă, adică Tu, Doamne, și obligă Trinitatea (blestemul Șarpelui), făcând o spărtură în eternitate, să coboare pe pământ sub forma ADN-ului (genomul uman), Kundalini, Yin și Yang spre a continua devenirea (autodezvăluirea) într-o altă formă. Ființarea în tridimensionalitate este astfel salvată, însă, prin decăderea Ființei Trinitare. Numele ei va fi de atunci Satan, Diavolul, Leviatan, Lucifer, veghetorul acestei procesualități a recuperării ființei prin pătimire, suferință și murire trupească – cale a mântuirii. Conștiința asiatică își reprezintă prin șarpele cu șapte capete tocmai această înțelepciune decăzută spre a putea continua ființarea și lumea tridimensională prin făptura umană. Creștinismul și-l reprezintă drept simbol al răului, oponent al divinității. Acel dublu helix spiralat ca o scară urcătoare al ADN-ului ar fi Tatăl și Duhul, iar Fiul ar fi omul. Kundalinii (același Șarpe) este energia vitală care urcă din zona sacrală a genezei (organul genital) către cap, unde devine conștiență. Prin ea inconștientul codului genetic (libidou) devine rațiune. Pe Axis Mundi, aceiași doi șerpișori înfășurați (caducelul) semnifică canalele prin care circulă energiile yin și yang.
Poate că cel mai corect își reprezentau această relație, între Ființa Supremă – Dumnezeu și Trinitate – fațeta sa în universul nostru, geto-dacii. Zalmoxianismul era simbolizat prin celebra spirală dacică cu o singură spiră – înțelepciunea capului Marelui Lup Alb (divinitatea) unit cu trupul dragonului de pe drapel (omul fiu al șarpelui). Strămoșii noștri se considerau descendenți ai Marelui Dragon Alb – Calea Lactee, galaxie din care, având în vedere poziția periferică a sistemului solar căruia îi aparținem, un nou ciclu al ființării umane (civilizație) se pregătește de încheiere, urmând să evadeze.
Se pune fireasca întrebare, dacă așa s-au întâmplat lucrurile atunci lumea noastră de astăzi e una veritabilă? Devenirea de după episodul adamic este aceeași cu cea care s-ar fi petrecut dacă ispitirea nu se producea? În ce măsură accesul la cunoaștere a deturnat sensul real al evoluției și dacă lumea noastră de astăzi nu reprezintă, mai degrabă, o involuție, iar rostul mântuirii este corectarea ei? Distanța s-ar putea exprima prin diferența între omul primordial – creație sacră paternă (duhovnicie) și omul actual, născut prin uterul matern. Primul avea eternitate, cel de azi are conștiință. Devenirea a sacrificat eternitatea spre a obține un licăr de conștiență. Cine este acest om post adamic? Primul este Cain, fiul Evei ademenite, probabil, conceput cu Șarpele – cel înnobilat cu potența Trinității. El este adulterinul moștenitor genetic al divinității trinitare (deține puterea Cuvântului cunoscător), al firii reptiliene a șarpelui și al păcatului matern. Din linia sa genetică descind, în vremea noastră, misterioasele familii elitiste ce formează selecta ocultă reptiliană care conduce lumea. Știa el ce știa Iisus când îi numea pe învățații Templului, exponenții poporului ales, “șerpi și pui de năpârci” și le spunea cu reproș: “Voi aveți de tată pe Diavolul.” Mare parte a masoneriei contemporane descinde din rămășițele celebrilor cavaleri ai Templului, poate motivat căsăpiți de către regele Franței. Urmașii Evei cu Adam, împărtășind destinul abelian, formează majoritatea ce ispășește blestemul divin, suportând deciziile aleșilor dolihocefali ai minorității cainiene.
A doua presupunere ar fi că episodul decăderii adamice s-a produs în urma unor tulburări ale ordinii și unității interne a Trinității în universul nostru tridimensional, care a făcut ca el să evolueze, potrivit legii entropiei (pierderea căldurii), către roșu (recuperarea iubirii). Se vorbește adesea despre războiul din Cer. Acesta nu Te poate implica în niciun caz, Doamne, ci doar părți ale Totului care vibrează disonant față de estetica cosmică! Să se fi produs oare o gâlceavă între cele trei energii primordiale, ce a deturnat sensul real al evoluției încât lumea noastră de astăzi arată altfel decât sacralitatea logică a devenirii? Șarpele nu putea fi inspirat decât de către Duhul Sfânt (spiritul) și prin ispitirea lui Adam cu fructul oprit a introdus mai multă cunoaștere în ecuația ființei (Devenirii), stricându-i echilibrul intern. Sedus de himera cunoașterii, omul paradisiac începea să se afunde în jungla neștiutului și pentru că se îndepărta de Tatăl, slăbea iubirea, putea deveni incontrolabil ceea ce ar fi putut duce la scindarea Creației. Pentru a salva situația, Tatăl îl blesteamă pe Șarpe să se târască în țărână și să se hrănească cu țărână. Dar Adam era pământ (țărână) și suflare de duh - viață. Duhul, decăzut în Lucifer, luminează acum mintea omului, dar îi și mănâncă trupul. Și tocmai aceasta este murirea urmașilor omului primordial! Prin moartea trupului, prin care se manifesta, cunoașterea își pierde din forță, devine secvențială și e recuperată după dispariția acestuia. Lucifer (Duhul decăzut) ajunge să ipostazieze tocmai moartea, cunoașterea care îndepărtându-se de iubire (Tatăl) ucide pe deținătorul ei.
Se mai produce, astfel, încă o ruptură la nivelul Ființei. Adam, cel creat “ după chipul nostru” (Geneza), era și el un fiu divin. Asta înseamnă că Fiul și Adam paradisianul erau frați ori cele două fațete ale hermafrodiei, care îi confereau primului condiția de “dătător de duh”, adică de viață. Prin murirea Adam-ului cunoscător Fiul își pierde aceată potență. Ea sălășluiește însă în omul primordial, care, deși devenit muritor, unindu-se cu Eva reușește să-și salveze ființarea prin procreare. Și poate că tocmai de aici emană taina cununiei și statutul inferior (uneori de ființă spurcată) al femeii în creștinism. Mitul Fecioarei încearcă numai o reabilitare parțială. De aceea, procreația e o creație a ființei decăzute, iar omul de astăzi este păcătos din naștere prin firea sa. Ieșirea Fiului din divinitate și venirea pe pământ drept Iisus spre a-l ajuta pe urmașul lui Adam să se mântuiască, adică să se elibereze de murire are în vedere, în fapt, refacerea acelei organicități ancestrale. Recuperarea omului înseamnă recuperarea hermafroditiei, a potenței Fiului de dătător (model) de viață, resacralizându-se Devenirea și Creația.
Existențialiștii (Sartre) explicau drama umană ca emanând din faptul că existența omului precede esența. De pildă, dacă modelul, arhetipul informațional “avion” (esența) apare în mintea omului și abia după aceea capătă existență reală, cu omul se întâmplă invers. Apare ca prunc neștiutor (existență) și devine esență (om) pe măsura căpătării conștienței de sine. Antropoteismul rezolvă această dilemă, afirmând că omul este neființa divină, omul în proiect (sămânța), care prin ființare (autodezvăluire genetică) capătă existență umană. Esența sa este AUM, acea rostire primordială, iar postura sa de chip divin - OM este existența. Această existență a sa exprimă măsura în care Ființa a reușit să-și cunoască neființa în cadrul Devenirii (Creației). Decăderea lui Dumnezeu exprimă gradul de discordanță între nefiina divină și Ființa autocunoscătoare în tridimensionalitate cu chip de om. Mai precis, problema decăderii divinului reflectă incompleta sau falsa (aparenta) autodezvăluire. Individul uman, licăr cunoscător, nu poate cuprinde decât un flesh al acestei deveniri, esența sa rămânând un mister. Deși se admiră în oglindă, se introspectează omul rămâne un lucru în sine, o fanie (arătare). Deoarece nu poate să pătrundă în interiorul său (cenzura transcendentală) el începe să se cunoască cunoscînd lumea din jurul său, pe care o percepe ca exterioară. Numai că această lume este chiar el în eternitatea sa, care îi rămâne inaccesibilă din cauza efemerității persoanei (imagine în fața celorlalți). Fanie, licărire cunoscătoare, el trebuie să decripteze misterul – devenirea neființei divine (esența umană) până la ființa muritoare care este el. Cunoașterea este calea prin care această existență trecătoare accede către esența sa eternă, penetrând, printr-o succesiune de reîncarnări, generație de generație, misterul ființării sale care e misterul lumii. Ca individ rămâne ființă istorică, în sensul că își depășește mereu creația fără, însă, a-și depăși condiția de creator. Dar ca specie, generație de generație, el se comportă asemenea unui roi de albine ce pătrunde în abisul necunoașterii, scoțând la suprafață nectarul divin. Operând această autovizualizare a theosului în antropos el își învinge istoricitatea, devenind, din făptură cunoscătoare, ființă atemporală și anistorică – Adam-ul primordial care se întoarce la origini, conștient de sine, pentru a-și recupera Paradisul pierdut. Erezia biblică își împlinește astfel rostul, împăcându-l pe Dumnezeu cu Trinitatea Sa!
O lungă perioadă din existența sa, omul procedează în manieră paradisiacă; mânat de presimțirea genetică (memoria divinului) el cercetează lumea luând lucrurile așa cum îi apăreau prin simțuri. Împreună cu ceilalți instituie această experiență, plină de aparențe și erori, drept adevăr pe baza căruia își organizează viața. În afara codului său genetic, care îl orientează în mod organic către adevăr, apare un cod social (tradiție, cultură, justiție, estetică, etică, învățământ etc), creat și impus de comunitate, ce conține erorile cunoașterii experențiale. După naștere, el se dezvoltă asimilând acest cod eronat, își însușește dogme, imperative, false paradigme care îl deformează, dar îi și bolovănesc calea veritabilei cunoașteri. Astfel el bâjbâie, caută drumul înapoi către divinitatea sa prin încercări și erori. De multe ori, la răscruce, face alegeri greșite și rătăcind în necunoscut riscă să se piardă. Putem spune că acest cod social este diavolul care i se impune din afara sa și îl duce pe căi greșite.
Pentru a-l salva din acest impas a venit Iisus! El îi spune omului un lucru foarte simplu: să se debaraseze de experiența sa pământeană falsă (mântuire) și să-și urmeze calea naturală, lăsându-se îndrumat de intuiția sa genetică. Cum esența codului genetic e iubirea, născându-se din iubirea părinților săi, el se reîntoarce la iubire și implicit la divinitate, regăsindu-și astfel drumul. Tocmai acest lucru propune omului modern antropoteismul ca metodă de mântuire și cunoaștere. Să se elibereze de simțuri (experențial), să-și cenzureze nemilos rațiunea (contaminată cu dogme și contradicții) și să se lase purtat de ceea ce îi spune inima, scoțându-și la suprafață inconștientul. Dacă Sfântul Duh l-a îndemnat pe șarpe să îi dăruiască omului cunoașterea, atunci să urmeze drumul Șarpelui. Când procrează se abandonează șarpelui din pantaloni (instinctul genetic), care îl împerechează, născând, aproape fără excepție, capodopere. Să mă ierte Blaga, dar aceasta este cunoașterea luciferică, dincolo de aparența experienței și contradicțiile logicii, care, făcând saltul de la enstatic la ecstatic, permite penetrarea misterului ce se întinde de la OM la AUM. Cunoașterea e un zăcământ depozitat în inconștientul său, care urmează a fi exploatat, scos la suprafață. Omul este minerul și calea veritabilă presupune străbaterea în sens invers a Devenirii, scoaterea misterului din latență prin deschiderea lui. La capătul drumului boțul de lut descoperă că a devenit aură.
Omul există între plus (semnul crucii), sensul pozitiv (binele) și minus, sensul negativ. Semnul său (liniuța orizontală) simbolizează răul deoarece exprimă mișcarea numai pe orizontală, care nu duce nicăieri, viciosul cerc închis, nu și înălțarea pe verticală. Divinitatea (misterul) drept ceea ce trebuie cunoscut e depozitarul cunoașterii, reprezintă plus-cunoaștere - cripticul. Omul, cel care trebuie să cunoască, reprezintă minus-cunoașterea. Prin actul său cunoscător el transferă plus-cunoaștere din sfera misterului în antroposul său, îmbogățind-l cu cunoaștere. În acest mod minus-cunoașterii sale i se adaugă mereu ceva, iar misterul pierde din plus-cunoașterea sa. Omul se hrănește cu mister și transformându-i plus-cunoașterea în ceva din ce în ce mai mic, acesta devine minus-cunoaștere. Simultan el, acumulând cunoaștere, tinde să devină plus-cunoaștere, adică mister. Altfel spus, reducându-l către minus-cunoaștere ecstaticul decriptează misterul și îl revarsă asupra sieși (omul). Dar cum misterul era însăși Ființa, prin această continuă acumulare de mister omul devine din făptură (creatură) ființă. Scufundându-se în abisul Știutului necunoscut, din care se înfruptă spiritual, omul îi adaugă acestuia propriul mister, ajungând să înoate în mister ca într-un râu a cărui apă izvorăște din el. Străbătând abisul, omul transferă necuprinsul acestuia asupra sa, acumulând pas cu pas infinitate. Dar simultan îi penetrează și eternitatea, pe care o transferă asupra sa. Adunând lumina cunoașterii omul ajunge să lumineze în bezna misterului, ipostaziindu-se ca o ființă luciferică. Împingerea minus-cunoașterii către dispariția ei înseamnă transfer de plus-cunoaștere asupra omului, care se transfigurează din ce în ce mai mult în mister - zeitate. La capătul acestui drum ființa umană, devenită lumină infinită și eternă, este însăși divinitatea – Ființa. Întunericul morții este învins de lumina vieții. În acest mod existența se întoarce către esență, aducând lumina autocunoașterii de sine a divinului. Până la identificare, în cadrul acestei odisei a cunoașteri unificatoare zeul, sub diversele ipostaze ale omului, a fost când mai frumos când mai urât, când mai bun când mai rău, când mai drept cînd mai nedrept, când mai adevărat când mai fals. Totalitatea acestor malformații ale umanului pe calea autocunoașterii de sine a divinității proiectează filmul decăderii Ființei și al recuperării sale. De aceea, se poate afirma că întreaga cunoaștere este și un proces de purificare a divinului prin om. Mântuirea omului (cunoașterea adevărului) este în fapt curățirea, eliberarea divinului de malformațiile (decăderile) sale. Cunoașterea umană, privită ca totalitate din afara ei la un moment dat, reprezintă chipul divinului reflectat în om. Afirmația biblică “omul după chipul nostru” devine “omul chip al nostru” și fizionomia acestui chip exprimă gradul de decădere a Ființei în diferitele cicluri ale Devenirii. De aceea, deplasarea dinspre minus-cunoaștere către plus-cunoaștere (Dumnezeu) este sensul desăvârșirii omului prin dumnezeire. Pe măsură ce este cunoscut zeul se desacralizează, iar omul, adunând cunoaștere, se sacralizează; se înalță de pe orizontala minusului pe verticală, desăvârșindu-se în cruce. De aceea, veritabila devenire se realizează sub semnul crucii (acumulare de plus-cunoaștere)!
Înțelegerea cunoașterii în această perspectivă antropoteistă poate determina schimbări radicale în însăși modul nostru de viață. S-a înrădăcinat în mentalul colectiv convingerea că prin cunoaștere omul trebuie să devină stăpînul naturii și al lumii, să le cucerească și să le pună în serviciul nevoilor sale din ce în ce mai false. Această abordare a determinat intervenții, uneori, nu doar iresponsabile, ci de-a dreptul criminale asupra mediului și resurselor planetei (risipă, războaie, poluare), care induc dezechilibre devastatoare, am putea spune, sinucigașe. Artefactele umanului (civilizația) sunt confundate cu veritabila creație, căreia, în realitate, ajunge să i se opună. Demiurgia umană este întoarsă împotriva omului și a lui Dumnezeu!
La vremea sa, Antiphon îngropa în pământ un pat să vadă dacă răsare. Această diferență între sămânța copacului și pat exprimă distanța între creația divină și creația omului, rezultat al deturnării cunoașterii. Astăzi distrugem criminal pădurile, fără să ne pese de valoarea florei spontane și a seminței, care odată pierdute nu ai cum să le mai recuperezi. Fiind afectat lanțul trofic în fiecare zi dispar specii întregi de animale. Oferta antropoteistă propune omului să-și orienteze cunoașterea asupra sieși să nu mai inventeze, ci să se descopere pe sine, ființa în care zac potențe inimaginabile. Calea veritabilă a cunoașterii e cale autodescoperirii de sine în procesualitatea desăvârșirii ca divinitate – înălțarea către cer. În loc să ne ducem către iad, cum procedăm acum, prin cunoaștere să urcăm scara către divinitate – autocunoașterea, convertind gnosticitatea într-un exercițiu ontologic al înălțării spirituale de sine. Calea adevărului și a vieții, arătată de Cristos, e calea autodescoperirii divinului din fiecare, a acelei bunătăți și frumuseți interioare care fac din noi ființe drepte și luminoase. Numai în acest mod, urmând-o, omul se poate înălța pe verticala crucii de la făptură la ființă. Nu valorează nimic “a avea”, totul este “a știi” și echivalează cu A FI!