Astăzi vreau să-ți vorbesc despre câteva lucruri simple, despre simplitatea tuturor lucrurilor, în speranța că îmi vei da dreptate și îți vei schimba viața pentru a ajunge la viață, pentru a ajunge la tine însuți.

Ei bine, trăia pe vremuri un om (să-i zicem Ploúsios), care nu găsea altceva mai bun de făcut decât să adune averi peste averi. Devenise cel mai bogat din Grecia antică și cred că din întreaga antichitate.

Cam în aceeași vreme cu el trăia și Socrate, care nu găsea altceva mai bun de făcut decât să gândească, să se gândească și să se cunoască. Și care obișnuia să spună adesea “câte lucruri de care nu am nevoie există în jurul meu!”

De unde putem deduce că Socrate nu avea nevoie de bogăția lui Ploúsios și că nici Ploúsios n-a apelat la înțelepciunea lui Socrate. Dar unde sunt acum cei doi?

În praf și pulbere, vei spune! E adevărat, însă unul trăiește și astăzi, iar acela este Socrate. Și este poate mai viu decât în timpul vieții sale, mai viu decât mulți dintre contemporanii noștri.

Oare nu înseamnă asta că, prin gândire, îți poți învinge moartea, sau că, de fapt, pentru cel care gândește profund, moartea nici nu există?

Păstrând ideea, să revenim mai spre zilele noastre și să ne amintim de Nietzsche, care spunea că “Dumnezeu a murit”. E ca și cum ai spune că Totul a murit, în timp ce tu, sărmanul, te crezi încă viu (în afara Totului) și supraom pe deasupra.

E adevărat că Nietzsche s-a apropiat foarte mult de Dumnezeu, dar nu îndeajuns pentru a vedea că după moarte urmează înviere. Și nu mă refer aici doar la învierea lui Isus Cristos, ci la toate cele care mor și învie în jurul nostru.

Mă miră faptul că nici Cioran n-a văzut învierea, deși susținea că descinde direct din “Rugăciunea unui dac”, a lui Eminescu, unde versul “El este moartea morții și învierea vieții!” este destul de elocvent în acest sens.

Dar probabil că, la fel cum prea multă lumină orbește, și prea marea apropiere de Dumnezeu poate să-ntunece mintea. Ceea ce ar trebui să știm însă este că nu ne putem apropia de Dumnezeu cu gânduri ascunse și cu o moralitate îndoielnică, nu ne putem apropia de El cu un Eu exacerbat.

Iar dacă nu-L căutăm înlăuntrul nostru, degeaba vom încerca să-L găsim în afară. Ce-aș mai putea să adaug spre a mă face pe deplin înțeles? Că întâlnirea cu El e de fapt întâlnirea cu tine însuți.

Sau că, la fel cum gândirea sfârșește în cunoaștere, și cunoașterea sfârșește într-o credință vie, care, la rândul ei, nu poate sfârși decât într-o dragoste nemărginită.