Mi s-a părut întotdeauna frumoasă asocierea sonoră aprope omonimă în limba română dintre cuvântul mâine și cuvântul mâini. Viitorul e legat de această parte esențială a corpului omenesc. Mâna, acest „organ” locomotor atât de important, impropriu numită așa, e desemnată în limba latină prin manus, cuvânt cu mai multe semnificații proprii sau figurate, cum ar fi puterea, în special a bărbatului asupra femeii. Se regăsește și în alte cuvinte înrudite, precum mandat, manuscris. Mâna e prezentă indirect și în cuvântul mansuetudine care înseamnă opusul forței brutale și autorității. Sau în interiorul unui cuvânt precum imanent, expresie a esenței intrinseci și constante.

Asocierea de mai sus este sugestivă, fiindcă mâna este esența imanentă care ne reprezintă poate mai bine decât orice altceva în calitate de ființe dotate cu forța de a transpune gândirea în acțiune. În creierul omenesc aria motorie corespunzătoare neuronilor care deservesc mâna este o suprafață extinsă și desigur conectată cu restul ariilor corticale. De fapt în ceea ce este numit homunculus motor (reprezentarea deformată a unui om pe scoarța cerebrală) ariile care corespund mâinii și brațului sunt de departe cele mai extinse comparativ cu restul corpului, fiind localizate între suprafețele mai mici care reprezintă fața și piciorul. Ariile diverselor părți ale corpului au și zone comune, de intersecție. Există desigur o activitate sinergică, integrativă a neuronilor motori.

Este inutil să mă refer acum la numeroasele expresii idiomatice care se referă la mână și activitatea ei ori la legătura mai puțin directă dintre mână și alte aspecte ale traiului omenesc. Voi aminti doar cea din lumea anglosaxonă: „ mâini reci, inimă caldă”. Printre rude și diverși cunoscuți am întâlnit o expresie asemănătoare prin care ceilalți mi se adresau: „ai mâini reci, înseamnă că ești sinceră”. Există o legătură între cele două expresii, deoarece ambele conectează mâna cu creierul emoțional. Cu alte cuvinte, abandonul nevoii de control și dominare impusă de obicei prin mâini permite o deschidere sufletească adevărată, empatie și intenții bune. „Cu mâna pe inimă” este o expresie care realizează aceeași conexiune între compartimentele voinței și emoției.

Împreunarea mâinilor este un gest de rugăciune sau de emoție intensă. Este obișnuită încrucișarea brațelor morților. Diverse poziții ale mâinilor, numite mudre, sunt practicate în budism și hinduism în mod ritualic. Ceea ce apare clar este concentrarea de energii spirituale în jurul mâinilor. Impresionante sunt și reprezentările artistice ale acestor fenomene, cum ar fi celebrele mâini în rugăciune ale lui Albrecht Durer. Dar expresia cu implicațiile cele mai extinse în cultura creștină este chiar crucificarea lui Isus, în care mâinile sunt întinse într-un suprem gest de neputință și dăruire totodată. Sunt mâinile un organ al iubirii ori nu?

Dacă ne gândim la aspectul erotic, vedem tabloul a doi îndrăgostiți care se plimbă mână-n mână. Voința celor doi devine una. Puterea celor doi se întregește. Dar, în esență, mâinile, prin reprezentarea lor cerebrală extinsă și concentrarea volițională, sunt partea cea mai asexuată a corpului. Bărbatul nu face dragoste cu mâna femeii și reciproc. Mâna este în matrimoniu simbolul firesc al logodnei sacre dintre soți. Mâna nu poate fi obiectul unui viol, nu resimte energiile sexuale tranzitorii. În literatură mâinile sunt adesea invocate legat de simbolul maternității, blândețea de caisă a mâinilor mamei sau bunicii oblojește și redă speranță copilului trist prin cea mai curată mângâiere. Mâna nu este neapărat puterea bărbatului asupra femeii, ca în expresia latină, este și puterea și influența femeii asupra bărbatului, modul în care poate să îi reziste sau să îi cedeze, modul în care poate să îl mângâie sau nu. Dar sensul din limba latină le cuprinde și pe cele de mai sus în relația dintre doi soți, așa cum este observat în mai multe limbi care exprimă o cerere în căsătorie prin ideea că bărbatului i se oferă mâna femeii.