CÂND vine vorba de poezia în limba română de dincolo de Prut, se impun câteva observații care ajută la mai buna fixare a fenomenului în contextul mai larg al literaturii noastre. Privită în ansamblu, această poezie (și, nu mai puțin, proza și teatrul) pare ușor defazată, înscrisă mai curând în orizontul unui tradiționalism asumat, circumspect față de înnoirile radicale, pe care le sesizează, totuși, și chiar le asimilează, însă cu discreție. Dar aceasta este doar o direcție din lirica basarabeană, cea dominantă, prelungind un stil impus în anii ′60-′80 și cristalizând major, ca să mă exprim astfel, în creația lui Grigore Vieru. A doua direcție a apărut în ultimele două decenii și se caracterizează printr-o sincronizare radicală și, într-u n anume fel, ostentativă cu optzecismul de la noi și, mai departe, cu minimalismul și mizerabilismul de ultimă oră al poeziei de dincoace de Prut (unde acest stil, mai ales atunci când îmbracă forma unui tip de frondă sau de agresivitate – mai curând verbală! – de factură sexualistă sau, mai bine, sexualizantă, începe să piardă teren). Acest efort de sincronizare și chiar de integrare în lirica română este firesc, doar că, din păcate, între cele două direcții ale poeziei basarabene s-a creat o falie evidentă și s-a născut un soi de război când declarat, când ascuns. Ca și în literatura română, de altfel, unde există, totuși, dincolo de orgolii și vanități personale sau de interese de grup, punți numeroase de legătură între direcții, grupări, generații și stiluri. La o privire comparativă, direcția tradiționalistă și clasicizantă a poeziei basarabene dezvăluie, fie și în așa-zisa ei defazare, mai multe note deosebitoare față de cea din Þară decât direcția post- și post-postmodernistă, care tinde către un soi de identificare aproape aservită. Poezia basarabeană tradiționalistă are un rafinament clasic și cultivă un soi de romantism discret și mai deloc deromantizat în expresie, prelungind în contemporaneitate ecouri din Alecsandri, Eminescu, Goga, Pillat și asimilându-i în formule blânde pe șaizeciștii noștri. Pe de altă parte, în momentele ei bune, o asemenea poezie nu este lipsită de modernitate, justificând, în fond, aserțiunea călinesciană conform căreia tradiționalismul este o formă de modernism. Dar și ideea că poezia de bună calitate nu are vârstă. În plus, date fiind condițiile de dinainte, dar și de după 1990, continuă să cultive un filon național-patriotic care, în perioada comunistă, era văzut ca expresie unei rezistențe și a unor aspirații deloc agreate de ideologia oficială. Dar care, spre deosebire de ceea ce se întâmplă dincoace de Prut, continuă să fie determinat și justificat de condițiile exterioare.

ÎNTRE poeții direcției tradiționaliste și clasicizante, Vasile Romanciuc (n. 1947), un șaptezecist, am putea zice, dar unul deosebit radical de cei de la noi, pare a ieși oarecum din schema prezentată mai sus, întrucât creația lui nu este (chiar) dezagreată de tinerii reprezentanți ai poeziei basarabene. Deși, cel puțin la prima vedere, poetul nu manifestă un interes anume pentru formulele de ultimă oră. Doar că poezia sa limpede, sensibilă, sentimentală chiar, îmbinând versul clasic și chiar forma fixă cu versul liber, ajunge, probabil prin substanțialitatea ei, la condiția unei modernități de esență. Autor a douăzeci și cinci de plachete de versuri (între care câteva sunt antologii, iar nouă sunt destinate copiilor), Vasile Romanciuc își găsește stilul propriu, care implică, pe fondul unei sensibilități reținute, lăsând uneori locul vituperației sarcastice, dimensiunea etică și sentențiozitatea adesea lapidară, o dată cu cel de-al doilea volum al său, „Citirea proverbelor”, din 1979. Poezia lui Vasile Romanciuc este una a încrederii în cuvânt („Lăcașuri sfinte/ ne sunt cuvintele./ Ca-ntr-o biserică/ intru-n cuvânt./ De-aici, ajung cu sufletul/ până la Tatăl nostru/ carele este în ceruri,/ până la tatăl meu/ care este-n pământ.” – Cuvintele, 1991) și în sensul actului creator, neîncrederea, câtă se află, e provocată de ceea ce se întâmplă în afara poeziei, nu înlăuntrul ei. El nu se sfiește să fie un moralist și nici un apărător al valorilor spiritului. Și nu se teme nici de metafizică, nici de ideile mari și generoase, nici de elogiul lor. Și nici de formule stilistice care unora li s-ar putea părea învechite: „Aici vine sufletul/ să se bucure, gândul/ să muncească, vederea/ să împrumute lumină// aici, în această oază/ împuținând deșertul/ și deșertăciunea,/ înmulțind iubirea, speranțele/*/ dacă n-ar fi, nu s-ar povesti,/ dar este:/ timpul dinlăuntrul unei bilioteci/ este altul decât cel din afara ei/ aici, într-o zi, crești cât alții, din afară,/ într-un an, într-un veac, într-o viață,/ aici este/ tinerețe fără bătrânețe/ și viață fără de moarte/*/ biblioteci-teci/ pentru săbiile ascuțite/ ale spiritului,/ pentru săbiile neruginitoare/ ale cuvântului - / așa ar fi zis Alexandru Macedon/ după ce a văzut în vis/ viitoarea Bibliotecă/ din viitorul oraș Alexandria (Bibliotecile, 1998). Moralismul acesta asumat, dar și o sensibilitate aparte explică abordarea poeziei pentru copii, care este, dintotdeauna și pretutindeni, plină de folositoare învățăminte, deci mai fățiș ori mai discret moralizatoare.

VASILE ROMANCIUC a publicat anul trecut, sub titlul „Lasă un semn”, la editura târgovișteană Bibliotheca, o antologie din creația sa, însoțită de o selecție de opinii critice și de un util tabel biobibliografic. Volumul nu conține nicio indicație asupra criteriilor selecției, dar este dincolo de orice îndoială că autorul a dorit să dea o culegere relevantă. Textele, majoritatea datate (ceea ce ar putea induce bănuiala, nu chiar justificată, că cele nedatate ar fi inedite), sunt extrase din aproape toate volumele poetului și orânduite, în cinci secțiuni: „Floarea din rană”, „Lasă un semn”, „Aș vrea să cred că m-a visat o carte (sonete)”, „Temă (teamă) basarabeană” și, în sfârșit, „Toate întîmplările se prefac în cuvinte (versuri pentru copii)”. Cele cinci cicluri dovedesc însă mai curând unitatea decât diversitatea tematico-stilistică a poeziei lui V. Romanciuc.
Prima secțiune a cărții, își extrage titlul dintr-o poezie publicată în 1988: „Să nu se vadă rana/ Mi-am pus pe ea o floare,/ dar rana și sub floare/ rămâne rană – doare.// Mi-am pus o floare albă,/ mi-am pus o floare vie,/ dar ea s-a prins în rană/ și crește, sângerie./ Lucrează-albina-n floare,/ albina strânge miere,/ depozitând în faguri/ lumină și durere.” (Rana). E o profesiune de credință aceasta, floarea din rană e poezia, aptă de a distila suferința lăsând, cum spune Arghezi, „întreagă dulcea ei putere”. Interesant este că, poet al cuvântului, Vasile Romanciuc este un admirator al poetului necuvintelor, iar două remarcabile texte, care deschid ciclul și sugerează chiar o cale de acces, indică trei afinități stilistice. Prima ar fi aceea cu poezia soresciană, pe care Vasile Romanciuc o trece prin filtrul unei sensibilități mai intense, al unei gravități care nu se limitează a se ascunde sub pojghița ironiei, a umorului sau a jocului, ci răzbate la suprafață: „Sunt purtătorul de cuvânt al tăcerii.// Plouă curat, cald, cad litere/ din alfabetul ceresc - / dacă aș putea alcătui din ele cuvinte,/ aș trăi bucuria unor poeme de dragoste/ dumnezeiești.// Visez de mult o poezie de dragoste/ o poezie neobișnuită,/ în care sentimentele pot fi citite/ și înțelese/ fără dicționarul de neologisme,/ fără dicționarul de arhaisme.// Sentimente care se văd/ grație propriei lor lumini.// Sentimente care,/ pentru a se face auzite,/ nasc liniștea mai întâi.// Sunt purtătorul de cuvânt al tăcerii.” (Cad litere). În această sensibilitate mai pronunțată, ca și în metafizica aproape explicită stă originalitatea poetului, chiar când modelul e foarte vizibil, ca în „E toamnă, cad măștile”, una dintre poeziile sale definitorii („O jumătate de viață nu facem altceva decât/ să ne punem măști pe obraz:/ mască peste mască, mască peste mască.../ Cele purtate vreme îndelungată/ ni se par, după un timp, fețe omenești - / ne punem atâtea măști, câte le poate duce/ obrazul,/ cât faptul acesta nu e bătător la ochi. [ ...] cine știe, cine știe/ de când ne naștem mascați,/ de când ne naștem mascați...// E toamnă./ Cad frunze și măști./ Cad frunze și măști.”), dar mai ales ca în „Propoziția”, amintind oareșicât de sorescienele „Șah” sau „Popice”, fără a fi mai puțin un text absolut remarcabil: „Numai Moartea știe totul/ despre noi./ Zilele noastre albe,/ zilele noastre negre/ sunt mișcări ale condeiului ei./ Nu prea are vocabular/ Moartea – iată de ce viața noastră/ e o propoziție/ atât de scurtă!/ O propoziție/ alcătuită mai mult/ din părți de tăcere/ decât din părți de vorbire./ Ce propoziție,/ ce propoziție înfricoșată - / i se pare mereu/ că aude cum vine punctul/ șuierând ca un glonte”. Față de această opțiune a gravității, oferită în poemul liminar al ciclului, poetul aduce, în cel de-al doilea, o „Variantă posibilă”, numindu-i (dar spre a se și despărți, într-un fel, de ei) pe ceilalți doi maeștri ai săi. Mai întâi, poetul cuvintelor și al necuvintelor: „Mi-ar fi plăcut să fiu cuvânt/ (eu sunt cuvântul sunt, scria Nichita Stănescu),/ să fiu un cuvânt/ să mă caute cu disperare, zile în șir, un poet – / negăsindu-mă,/ să nu-și poată termina poemul// un cuvânt care nu rimează/ cu celelalte cuvinte/ și nu poate fi pus/ în cătușele unui distih banal/ (ah! umilința de-a sta ascultător/ sub călcâiul piciorului de vers – / acest poetic călcâi al lui Ahile!)// mi-ar fi plăcut să fiu un cuvânt,/ un cuvânt singular, un cuvânt singur,/ un cuvânt sihastru”. Și apoi, pe maestrul său basarabean: „mi-ar fi plăcut să fiu un cuvânt,/ în afară de lupta cuvintelor pentru existență/ (vorba lui Grigore Vieru),/ există o egalitate a cuvintelor, fascinantă,/ cine are ochi de văzut – vede./ cine are inimă de înțeles – înțelege:/ cuvântul cerșetor, bunăoară, nu este/ mai sărac decât cuvîntul bancher,/ cuvântul filosof nu se consideră/ mai deștept decât cuvântul neștiutor,/ cuvântul sergent nu execută ordinele/ cuvântului general,/ cuvântul negru nu este sclavul/ cuvântului alb și așa mai departe// cuvintele sunt fericite, cuvintele există/ fără să-și cunoască sensurile”.

ACEASTÃ miză pe cuvinte nu-l duce nicidecum pe poet la metapoezie. Opțiunea lui rămâne – și aici este evident tradiționalismul său – referențială și sentimentală. Vasile Romanciuc este, înainte de toate, un poet sensibil cu bogată imaginație lirică și un bun mânuitor al cuvintelor. Un poet limpede și grațios, al unor teme lesne discernabile, care sunt ale poeziei dintotdeauna: viața, trecerea, dragostea (inclusiv cea de țară, de neam și de limbă), creația, Binele, Răul, nedreptatea, minciuna – acest poet sensibil, melancolic și, în aparență, retractil fiind apt, ca orice romantic, de revoltă și vituperând cu eminesciană energie ceea ce-l indignează, ca în această (re)citire a unui proverb, căruia-i multiplică sentențiozitatea: „La senectute, câți se cred Seneca!/ Oricum te-ntorci, azi dai de-un filozof,/ Care – vai-vai, ah-ah, și of-of-of! –/ N-a vizitat nicicând biblioteca...// Nerozi ca Nero? Mulți, cât spuma mării.../ Micu′-mpărat e-un mare saltimbanc,/ Care își are tronul într-un banc –/ L-ai ascultat, ai râs, l-ai dat uitării...// Pproverbul vechi (cu piatra și cu apa)/ Ne-nșeală uneori, ne trage clapa – / Și ridicăm în slăvi te miri ce fleac...// Și ce-ncântare tâmpo-idolatră,/ Când trece apa vie, cea de leac,/ Și ne rămâne epoca de piatră...” (Apa care trece, pietrele care rămân). Dar nota definitorie a autorului rămâne delicatețea sentimentală. El este, tocmai de aceea,un rafinat poet erotic și nu întâmplător numeroase texte ale sale sunt puse pe muzică. Iată o „Romanță pentru tine” din 1970, expresie a unei devoțiuni eminesciene, dar și cu ceva eseninian, plină de muzicalitate, de grație și de gingășie a simțirii: „Trece Ieri, trece Azi, trece Mâine,/ Tot ce-a fost între Da și Nu,/ Numai tu rămâi veșnic cu mine,/ Numai tu, numai tu, numai tu.// Curge luna-n pământ, șopotirea/ Curge-n vânt de pe crucea de tei/ Și renasc când le-ating cu privirea/ Ochii tăi, ochii tăi, ochii tăi...// Tace codrul cu frunză de-alamă,/ Stânca tace, cu sufletul greu,/ Și vorbesc doar atunci când le cheamă/ Glasul tău, glasul tău, glasul tău...// Tremur ierbi, tremur lanuri de grâie – / Parcă-ar crește-ntr-o casă de nea.../ Se-ncălzesc doar de cum le mângâie/ Mâna ta, mâna ta, mâna ta...// Iarbă sunt, stâncă sunt, lună sfântă,/ Vânt ce-și caută naiul prin văi,/ După cum nesfârșit mă descântă/ Mâna ta, glasul tău, ochii tăi...// Trece Ieri, trece Azi, trece Mâine,/ Tot ce-a fost între Da și Nu,/ Numai tu rămâi veșnic cu mine,/ Numai tu.” Și, peste timp, o „Elegie” în care muzicalitatea s-a stins într-un crepuscul al sentimentelor și al cuvintelor: „Se-așterne praful/ pe cuvintele noastre de dragoste./ Ai putea scrie pe ele/ cu degetul/ «Te iubesc»./ Păianjenul harnic/ le îmbracă-n veșmânt de mătase/ ca și cum ar coperta/ un dicționar de arhaisme”. Și, mai departe, dragostea filială, chipul mamei, într-un text de mare duioșie a simțirii și a imaginilor, prin care adie ceva din stilul lui Grigore Vieru: „Seara se lasă. Seara se lasă./ Soarele-și face cuib în iarba de pe deal./ Mama, din rochia cu flori de acasă,/ Se mută în straiul cenușiu de spital.// N-a mai auzit de cardiogramă.../ Ciudată e și această hârtie/ Pe care inima ei trage linii, cu teamă,/ Ca un copil care-nvață să scrie.// «Inimă, zice mama în gând, să nu mă înșeli,/ Fii stăruitoare și-nvață/ A scrie – dar, te rog! – fără greșeli/ Un singur cuvânt, numai unul: viață!»// Pe lângă inima mamei, moartea umbla./ Ce cauți, moarte, așa devreme?/ De la inima mamei se lumina,/ Iar moartea de lumină se teme...// Ah, inimă, cum te ții/ De viață, de dulcele soare!/ Ca steaua – de ore târzii,/ Ca ramul – de pom,/ Ca floarea – de ram./ Ca roua – de floare.”
De aici, printr-o mișcare firească, poetul ajunge la tema (și la teama) basarabeană, temă majoră, în fond, căreia-i dedică textele reunite în cel de-al patrulea ciclu, dar care e o permanență a creației sale. Multe dintre poemele atașamentului față de pământul natal, de spiritualitate, de neam și de limbă sunt străbătute de un autentic fior religios. Sunt poeme de o delicatețe fermă, dacă mă pot exprima astfel: „N-aveam biserică în sat – / când se-adunau/ nori grei peste casa noastră,/ mama-și făcea cruce,/ privind cu nădejde/ spre biserica din Liveni, peste Prut:/ mare ești, Doamne,/ nu lăsa piatra/ să ne strivească!/ Atunci, la Liveni,/ se-auzeau bătând clopotele/ și mi se părea – eram sigur – / că ele-i transmit lui Dumnezeu/ ruga mamei./ Cerul se lumina./ Piatra nu mai strivea./ Atunci, în copilărie,/ credeam că Dumnezeu/ locuiește la Liveni,/ peste Prut...”. Peste Prut. „Prut – / trup/ rupt”, cum zice poetul. Sau, lapidar și sentențios: „Râul în care se scaldă străinul / peste noapte/ s-ar putea transforma în graniță.”, cum reflectează într-o primă „Temă (teamă) basarabeană”. Și țara: „Basarabia – frunză/ pe două ape,/ frunză/ pe două ape.../ Un val o scufundă,/ un val o ridică,/ ah! cum o poartă – / o apă vie, o apă moartă...// Basarabia – frunză/ pe două ape...” (Cântec basarabean). Și, în sfârșit, această mioritic împăcată reflecție ultimă: „Busuioc la naștere,/ Busuioc la moarte,/ Floare de tristețe, Floare de noroc.../ Viața noastră, toată,/ Doamne, cum încape/ Între două fire/ Mici de busuioc!”.

AR PUTEA fi, aceasta, și concluzia, dar cum antologia de la Editura Bibliotheca mai cuprinde, la final, o selecție din poezia pentru copii a autorului, cată să spunem câteva cuvinte și despre aceasta, mai ales că nu e vorba deloc de un aspect secundar al creației sale. Vasile Romanciuc este, indiscutabil, un plin de har poet pentru cei mici. Îl chemau către aceștia delicatețea și sensibilitatea ce-i sunt organice, dimensiunea moralizatoare, sentențiozitatea, dar și o surprinzătoare tinerețe sufletească, tradusă în capacitatea de a se copilări. Sprintene, joviale, sensibile, delicate, inteligente, rafinat ironice sau blând moralizatoare uneori, poeziile pentru copii ale lui Vasile Romanciuc sunt, chiar și atunci când înseilează mici povești, funciarmente lirice. Iată una singură („O furnică în bibliotecă”), în care îmi pare a întrezări toate calitățile sale: „Cum o fi ajuns, pe ce potecă?/ O furnică în bibliotecă!// O vezi? Fuga-fuga-fugulița – / Unde se grăbește ștrengărița?// Iat-o, iat-o și, deodată, nu-i/ Nicăieri făptura nimănui.// Dar, sunt sigur, nu e prea departe – / E pe-aici, pe undeva-ntr-o carte...// Și cuvântu-n care s-a ascuns,/ Acum are-o literă în plus...// L-aș descoperi cu interes – / O fi căpătat alt înțeles...// Aș putea să cred – ce caz bizar! – / Că e o greșeală de tipar...// Vezi, aici micuța călătoare/ Se preface-ntr-o problemă mare.// De ce? Păi, te-ntreb..la o adică,/ Știi cum se citește o furnică?// Dar...furnica cea misterioasă/ N-o fi oare-aici la ea acasă?// Îți imaginezi, din filă-n filă,/ Cum se plimbă-o literă mobilă// Și cum taina ei, de n-o dezlegi,/ Schimbă fața unei cărți întregi?// ...Iar biblioteca celor mici/ Este, zilnic, plină de „furnici”...// Uite, un copil care citește – / Nu-i o furnicuță ce muncește?”.
Și aruncând acum, la final, o nouă privire de ansamblu asupra creației poetice a lui Vasile Romanciuc, aș zice că ea n-ar trebui încadrată, până la urmă, nici în sfera tradiționalismului, nici a clasicității sau a modernismului ci, pur și simplu, în cea a sensibilității autentice și a poeziei.
_____________________________________________
*Vasile Romanciuc, Lasă un semn, Editura Bibliotheca Târgoviște (Colecția „Lirica”), 2012, 336 pag.