„În toți anii în care am fost prigonit” – așa începe una dintre cărțile semnate de Nicolae Adam, scriitor român, „evadat” din „gulagul” comunist în 1982. Stabilit în capitala franceză, Nicolae Adam retrăiește trecutul înfierându-l în pagina scrisă ca și pe cei care „ne-au căsăpit cu ciocanele lor îndelung pregătite”. Într-o scrisoare mărturisea că nu i-i „străin statutul de copil de deținuți politici”, că „a trăit direct acest experiment, incalificabil la scara valorilor umane protectoare”. „Judecata aceea” (Jurnal literar, București, 2004) e cartea copilului fugit din comunism, din copilăria și tinerețea sa, poate din sine.
Existența umană înserată în pagina unui formular: „Numele. Prenumele” (aici citeam cumva vierian „- Numele și prenumele? - Eu”, constatând acei topoi artistici produși de un trecut similar). Numele, identitatea este esența pe care o șterge totalitarismul. Citim: „Cum ziceai că te cheamă? 935”. Așa apare „cel fără nume” și „cei care i-au prescurtat numele în cifre”.
Comunismul are față de țară cu domiciliul obligatoriu, un penitenciar cu granițe, imn și monedă proprie, cu „ziduri adânci” în sufletele oamenilor, unde „ajungi, dacă te încăpăținezi să nu mori”. În comunism e „revoluționat” și timpul, căci se trăiește cu „un calendar fără Duminică, fără Paște, fără sfinți și fără Crăciun”. E o carte în care e ora două și paisprezece minute – e oră nocturnă, demonică, despărțită în cadranul orologiului prin douăsprezece vămi temporale de luminosul și simetricul 14:14.
O societate uniformizată, fără clase și poate chiar sexe: „bărbați și femei în salopete și lozinci” veniți în agora cea răsturnată, la „adunările cu lozinci” și discursuri infatuate. Și alții, bărbați și femei despre care doar se știe în șoaptă „că lucrează la un canal”. Canalul este celălalt pol al „paradisului” lozincilor, acolo merg „ceilalți”: „și toți cei care știau să scrie și să citească de-adevăratelea se urcaseră grăbiți în tren”, așa încât „și scriitori și pictori și compozitori se urcaseră grăbiți în tren”, un tren al exodului în iad, iar „în locul lor cei noi se numeau președinți”, adică nu aveau nume, „numai biserica nu avea președinte”, ea avea un lacăt! Acești „președinți” întrebau „unde-a ascuns tac-tu icoana”, chipul cela al trecutului în care se credea, iar credința este sâmbure de speranță și perpetuă înnoire, imposibilă într-o societatea condusă de șefii cartelelor de pâine, de salopete și bocanci, „oameni noi” odată și pentru totdeauna.
O școală în care „se educă de vii”, se zidește sau se pune la zid. E o școală fără de carte, căci „la ce-ți folosește cartea, îți ia mințile și devii dușman”. Scopul suprem al învățării este „să facă om din tine și din neamul tău”, un om nou, „homo sovieticus”, demn de rânduri bulgacoviene, un Poligraf Poligrafovici Șaricov rezultat al chirurgiei ideologice, unul fără nume de botez și de neam. O școală ce nu te formează, te îndoctrinează. Astfel în comunism apar „doi” oameni, unul căruia i s-a șters numele și altul căruia nu i s-a dat, ultimul fiind lipsit și de amintiri, nici măcar mancurt, personaj din paginile scriitorului kârgâz Cinghiz Aitmatov. Apariția unui nou tip uman, un specimen ce populează doar un areal dictatorial, cel care „întreabă”, căci „nu oricine pune întrebări, fiecare cu meseria lui”. Aceștia, cu noua lor meserie „te-ar fi jupuit de viu, ca pe un câine, dar nu primise ordin de acolo”. Te-ar fi jupuit și pentru „harta veche care nu mai corespundea” timpului și geografiei celei noi. Copilul ieșit din această „școală”, smuls din neam și părinți, dintr-o lume abolită, va supraviețui spunând prin tot ce face el că într-o societate totalitară e definit de destinul fatal și nu de ascendență.
Comunicarea omului cu om se face schimbând „vorbe fără sunet”, se spun tare, se țipă lozincile, cuvintele de sorginte demoniacă, care pun la îndoială faptul că „la început a fost cuvântul”. Poate de acolo vine acel laconism somptuos al scriiturii lui Nicolae Adam, cărțile lui nu multiplică prin volum dimensiunea ideatică a universului, maculaturizată la imposibil de om, Nicolae Adam vine cun un „multum in parvo”, cu o rigoare aproape algebrică a exprimatului, cu o carte-stare, care conține mai degrabă tăceri și interstiții decât lucruri spuse. Întrebarea-strigăt este însă „CINE-I PUSESE LA CALE ȘI DE CE?” Aici apare o imagine halucinantă a celor care au pus la cale și al acelui „de ce” istoric. Monstruosul are chip de nălucire, faptele lui însă sunt de cea mai durută vizibilitate...
Apare și o altă întrebare firească, una cumva bogomilică în privința elementului divin: „dacă el este în noi toți, El este și în cei care pun întrebări”, interogația este dusă mai departe: „Cum se face că Dumnezeul din ei îl strivește centimetru cu centimetru pe Dumnezeul din noi?” Întrebări retorice, căci divinitatea aparține altei categorii și nu poate fi cuantificată procustian, o spune întreaga scriitură a lui Nicolae Adam.
Astfel „Judecata aceea” e o „bază de date” ale prezentului și ale memoriei. Uitarea nu e posibilă, doar încercarea de a lăsa „amintirile să doarmă”. Recluziunea spiritului are limite, căci sufletul, ca și porumbelul Alba „zboară și la lumina Lunii”, zboară în amintiri cu acel „borș de ștevie de la Mama Saveta” după o iarnă „când aripile păsărilor înghețaseră”. Morții continuă să trăiască prin numele lor, cel pe care îl au în ceruri. Azi nu ne rămâne decât „să ne aducem aminte de cei căzuți fără nume” și de „băiatul în pantaloni scurți” ca și paradisiacul copilăriei lui, adus ca un personaj kafkian în fața „acelei judecăți”.
Primind cartea de la Paris, am realizat că urmează să (des)compun acest text, să-l trăiesc, altfel nu era posibil a-l înțelege. Lectura hedonistă, în sensul divertismentului lectural, a fost anihilată cu primul rând citit: „în toți anii în care am fost prigonit”... A fost însă o plăcere a cititului în fața mânuirii cuvintelor ce exprimă tăcerea, o tăcere grea, a unei „fiiri” în sens heidegerian, a unei tăceri care nu rămâne în limitele comunismului românesc, e o stare silențioasă care trece de timp, de Ural, de Marele zid Chinezesc, ajunge în Caraibe și se întoarce mai la nord de Seul, de „țara dimineților liniștite”, spre seri roșietice și apusuri umane. „Judecata aceea” este actuală pentru cititorul dintre Nistru și Prut, actuală ca niciodată!
Centrarea pe uman a cărții conferă textului și o calitate morală, una de deontologie general-umană, dacă omenia ar fi o profesie. În acest sens, Nicolae Adam practică un scris responsabil, fără a cădea în superstițioasa venerație a tot ce e vechi sau a tot ce e contemporan, tot ce e estic sau vestic. Cartea te copleșește ca și destinul mâinii care a scris, te copleșește prin persuasiune, acea înfiorătoare forță de convingere a unui coșmar. Nu am fost mereu de acord cu autorii pe care i-am citit ultimii 25 de ani de când citesc, dar mereu le-am simțit farmecul scriiturii. Cu Nicolae Adam nu poți să cazi de acord ca și cum ai cădea într-un păcat; cu Nicolae Adam, acordul, învoiala pe text este una iminentă ca o respirație a inteligenței. Cartea te seduce prin lipsa de patetic, atât de prolific produs de spațiul pe care îl populez, or, pateticul se ivește de obicei în împrejurări mărunte, cum spunea Gibbon.
Știind că modul superlativ e o imprudență, vom constata cuminte și neexclamativ că această carte e un atom din chintesența istoriei noastre atât de complexe și durute. Istoricii literari l-au „sacrificat”, de cele mai multe ori, pe scriitorul disident spre mai marea glorie a celui rămas acasă, chiar și după căderea Cortinei de fier (fiare). Citindu-l pe Nicolae Adam, la finele cărții am pronunțat: „Who touches this book, touches a man”, căci nu filonul epic, practic absent, contează acolo, ci cumplita fabulă a istoriei noastre nu atât de depărtată și imposibilă în viitor, istorie cu chip de om și fiare. Arborele unei genealogii umane, (P)omul cu roade vii – iată adevărata față a scriiturii. Așadar, ecce homo! Omul adevărat, nimic mai adevărat ca cel evadat din gulag și dintr-o epocă potrivnică!