Toată ziulica ne lovim de acest „dacă”. Dacă schemele logice, poarta relațională între decizie și acțiune, am vedea-o ca pe un algoritm legiferat matematic, probabil am fi niste roboți, dar din fericire nu suntem prin simplul fapt ca „if”-ul nostru e personalizat, murdar, departe de absolutizările acceptate cu rafinament extremist: „da” și „nu” și care, statistic vorbind, diminuează considerabil greșelile, dar totodată și o eventuală breșă în logică poate avea consecințe foarte grave la un astfel de sistem aberant numit perfect. Omul, prudent fiind, oferă extremelor o tentă măcar de relativitate, un fel de „poate”, abordând în acest fel cu umilință necunoscuta, incertiudinea. E greu de spus în momentul de față care algoritm e mai performant, deși personal înclin spre al doilea. Dacă pe primul îl văd așa cum suntem obișnuiți, ca pe o schemă piramidală care „sapă”, pe cel de-al doilea îl văd ca o destindere oarecum arbitrară, naturală, nefortuită, ceea ce mă duce cu gândul la liberul arbitru de moment, demonstrat a fi destul de eficient în unele cazuri, în special în cele atipice. Fac fără să vreau apel la nonconformism privit ca artă improvizatorică, un fel de adaptare „din mers”. Prin comparație, sistemul absolutist n-ar putea remedia o eroare apărută deoarece undeva semnele +-, respectiv true/fals, au fost inevitabil inversate, iar eroarea se perpetuează. Cineva, mai catolic decât Papa, ar putea argumenta că logica, fiind o știință exactă nu permite erori. De acord: interne nu!... dar externe, de conjunctură? Să dau un exemplu penibil: uzura morală și tot ar fi suficient. Evolutivul iese din sfera logicii, zic eu, iar limitările devin astfel evidente. Alte argumente nu aș avea, deoarece intern lucrurile sunt cât se poate de clare, iar viața , matematic vorbind e o știința absolut inexactă, fără șabloane, iar surprizele sunt la îndemână, că vrem, că nu vrem.
„Dacă” ne remodelează la tot pasul. „ Ce-ar fi fost dacă...?” e o întrebare pe buzele tuturor. Ireversibilitatea își spune însă cuvântul: suntem ceea ce suntem ca o consecință directă a interminabililor „dacă” care au fost și care vor urma. La ultimul „dacă” o să spunem: „PAS”