Populez un spațiu specific, un stat de frontieră dintre Est și Vest, o „grotă” temporală în care totul se întâmplă diferit decât în afara ei. Mult timp am suferit că m-am născut în această țară Mezzo-potamică, cu două râuri-contururi geografice. Dar soluția a venit tot din cărți: „Această naștere a venit o dată cu începerea unei terapii analitice. Până atunci știam diverse lucruri, știam să fac diverse lucruri. Obținusem câteva diplome și credeam, ca tânăr adult, că această zestre îmi era suficientă pentru a porni în viață și a reuși! Ca un Rastignac al timpurilor moderne, îmi închipuiam cucerirea lumii ca fiind o chestiune de putere, influență și mai ales recunoaștere. Această nevoie de a fi recunoscut, valorizat, confirmat mi-a structurat o parte a existenței. Dar de-a lungul terapiei am descoperit o altă formă de a trăi, mai creativă, mai dinamică, mai puțin reacțională, mai puțin violentă față de mine însumi. Astfel mi-am început destul de târziu o educație de conștientizare, care îmi lipsise până la 30 de ani și fără de care suferisem atâta” (Jacques Salome, Curajul de a fi tu însuți).
Or, recent am ajuns să îmi gândesc altfel amestecul de Orient și Occident care mă constituie. Am trăit o asumare a unei descendențe basarabene, m-am detașat de tot felul de purisme etnice, culturale și politice, care mi-au fost cultivate până acum, am înțeles că realitatea nu e simetrică și nici nu poate fi. Întorcând „capul” ba spre Vest, ba spre Est, ajunsesem să fac „entorse” muscular-culturale. Marile frustrări geografice și geopolitice mi-au determinat până acum o existență culturală specifică, un fel de a exista în așteptarea unui (ne)cunoscut Godot sau a cine știe cărei „mari șanse”. În ultimul an, însă, am trăit un fel de cădere din oniric, pe toate planurile, oglinzile din Wonderlands s-au făcut cioburi, Alice a crescut, (i)realitatea e alta.
Ce aștept de la noul an?! În 2013 sunt sigură că se vor întâmpla exact aceleași lucruri: vom fi ipocriți și centrați pe noi, dar totodată minunați în complexitatea umanității noastre, la TV vom auzi exact aceleași slogane și exerciții de retorică politică, în cărți se va întâmpla totul ca și până acum – acea scriere a cărților din cărți, vorba lui Eco, opusurile noastre le vom citi între noi, între noi vom perora laude și vom scrie cronici, ca într-o sectă literară, simțindu-ne marii inițiați, oamenii de cultură vor fi mari în ceea ce fac public și mărunți în cotidianul lor, în supermarketuri vom cumpăra fericirea la semipreparate, arta ne va educa, flirtând pe la spate cu comercialul, vom fi la fel de rătăciți în tot ce facem, deși iluzia propriei importanțe și a certitudinii existențiale ne va însoți mereu. Politicienii, acești oameni de papier mâché, ne vor minți la sigur și noi, ca în cele 1001 de nopți, le vom urmări istoria de succes în serii narate de PR manageri într-o Bas-Arabie dintre Nistru și Prut. Ei ne vor privi, uneori, la întâlniri cu electoratul ne(s)electiv, ca pe niște oameni de cavernă și vor stabili că acest om din mezzo-(p)oliticul md mai și gândește uneori și vor fi mirați și cumva chiar încurcați, dacă nu iritați, de aceste semințe de gândire analitică primară. Viața va curge la fel de molcom în balta noastră interriverană, visele și vizele vor deveni, contextual, sinonime parțiale, la porțile Europei vom trăi senzația unui fetus extrauterin și ne vom tot întreba dacă de la Râm ne tragem. Copii noștri vor crește, ne vor privi înțelegător și vor pleca cu visele noastre transformate în vize spre alte spații, mai favorabile speciei umane, iar noi, copiii post-comunismului teribilist ne vom duce amintirile ca pe o carapace, ca pe un marquezian „a trăi, pentru a-ți povesti viața”. Unica salvare a generației noastre va fi nararea, povestirea unei vieți, asemeni bătrânului lui Coleridge din „Balada bătrânului marinar”.
Dar cred că m-a luat fluxul memoriei viitoare pe dinainte, la sigur că îmi doresc în noul an să instalăm, în sfârșit, acel dulap ergonomic pentru cărți, să le punem pe polițe, să ticsim rafturile cu toate aceste obiecte ale culturii umane și să ne simțim în noua noastră casă ca într-un templu al textualului, apropo de iluzia propriei importanțe și a certitudinii existențiale! (Da, mai e ceva, demult sper să am un nou set de cleștișori colorați pentru rufe, fiecare să aibă câte un diamant Swarovski, e visul meu tăcut, cred că irealizabil, într-o lume de bagatele, în care uscarea rufelor nu e considerată un act de cultură*) ...

* „Să zicem un clește de prins rufele conține latent și ideea de Kamasutra. Obiectul când este ținut în mână, merită o mult mai mare atenție, încearcă să-i vezi reversul artistic, dacă fața îi este una utilitară. Nu este exclus faptul ca bagatela să genereze ceea ce noi numim convențional obiect de artă” – dintr-un interviu cu artistul plastic Ghenadie Popescu.


Text apărut în revista "Prăvălia culturală", numărul din ianuarie 2013.