Moartea și tragicul, sufletul și viața de apoi în Iliada

„Moartea nu înseamnă nimic, însă a trăi înfrânt și fără glorie înseamnă a muri in fiecare zi.”
Napoleon Bonaparte
Fiindcă ce este mai frapant în epopeile grecești dacă nu radiografierea ipostazelor morții în jurul căreia gravitează dincolo de aspectele eroice,dramele individuale, acțiunea propriu-zisă, substanța intimă a acestor scrieri ? Care este raportul dintre moarte și tragic ? Ipostazele morții și celebrarea defuncților. Crede poetul în viața de apoi ?
Prezentul demers își propune, ca prin inventarierea resorturilor oferite de Iliada lui Homer, să ofere o viziune originală, pertinentă și coerentă în legătură cu temele anterior problematizate.
Pentru început, o bună comprehensiune a valențelor morții în mentalul colectiv presupune conexiunea cu modul în care era perceput sentimentul tragicului în antichitatea greacă.
În acest sens, Guy Rachet, evocă chintesența conceptului prin imaginea unei lupte inutile a omului, ființă slabă și vremelnică, împotriva Destinului, împotriva destinului său care îl domină, care îl strivește. Întunecata Fatalitate (Ananke) împreună cu neîndurata Soartă (Moira) se arată a fi mecanismul profund al dramei și însăși puterea ei în fața mediocrității omului constituie esența tragicului.
Identificabil îndeosebi în subiectul tragediilor, sentimentul tragicului nu este absent însă nici din poemele homerice. Se poate observa că raportat la acțiunea Iliadei, acesta se intersectează cu evenimente premergătoare morții unui personaj și este potențat în scenele care descriu propriu-zis momentul dispariției cât și în cele care se petrec după încheierea procesului.
Astfel, așa cum evidențiază și Guy Rachet, destinul lui Ahile, suferințele lui în fața morții lui Patroclu,spaima lui Hector în fața purtătorului de moarte,Ahile, drama lui Priam, tatăl lui Hector, venind la Ahile și rugându-l să-i înapoieze trupul fiului său sărutând mâna celui care îl ucisese și nu în ultima instanță jocurile funebre care celebrează memoria unui personaj reprezintă câteva exemplificări care marchează simbioza dintre moarte și unele valențe ale tragicului în epopeea homerică tratată.
Totodată, nu trebuie omis faptul că însăși apariția operei de artă își poate găsi un fundament în nevoia omului de a plăsmui alte realități, de a evada din față incertitudinii morții. În acest sens, Friedriech Nietzsche afirmă că în lumea antică oamenii simțeau spaimele și grozăviile existenței,iar pentru a suporta viața, trebuiau să o mascheze prin creația onirică olimpiană (nevoia irezistibilă prin care s-a născut o adunare de ființe olimpiene).Așadar, pentru a putea trăi, grecii au fost constrânși să-și creeze zeii.
În ceea ce privește statutul morții în sistemul de gândire al omului grec, același filosof oferă o imagine relevantă în acest sens prin notația conform căreia pentru greci cel mai mare rău e să moară curând, iar răul următor este că odată și odată trebuie să moară .
Subsumând aceste observații se poate explica de ce în cadrul desfășurării evenimentelor din Iliada, tema morții ocupă o poziție privilegiată, autorul reușind printr-o bogată paletă de reprezentări să exprime într-un mod expresiv viziunea sa despre problema sfârșitului existenței umane și repercusiunile care decurg din fireasca finalitate.
În continuare, prin ”călătoria” pe care paginile operei o mediază se vor expune câteva exemplificări esențiale pentru reliefarea perspectivei poetului despre sfârșitul vieții și lumea invizibilă.
Un prim moment în care subiectul inventariază o ipostază a morții are loc în Cântul I, când Agamemnon, comandantul aheilor, o ia prizonieră pe Chryseis, fiica preotului troian al lui Apollo. Auzind rugile îndureratului părinte, zeul furios se pornește cu ciumă și boli asupra aheilor Groaznic fu zîngănul arcului cel luminos ca argintul și morții ardeau sumedenie pe ruguri. Răzbunarea a durat vreme de nouă zile până când Regele a eliberat prizoniera.
După ce Menelau învinge pe Paris și Hera repornește conflictul între ahei și troieni în Cântul IV este prezentată o dublă dispariție, a unui căpitan trac și a unuia epeu. Pe Diores, ursita-l robi pe vecie, când pe la glezne, la pulpă în dreapta îl izbi la bătaie cu un pietroi ascuțit fiul lui Imbrasos, Pirus […] Osul îi sparse și vinele de la picior amândouă Nemilostivul pietroi, și acolo prin publere-n spate Cade Diores și brațele-ntinde spre bunii tovarăși Dîndu-și suflarea, din urmă. Moare Diores din pîntec Curg măruntaiele lui, și pe ochi i se lasă întuneric . Grăbindu-se spre leș spre a captura armele, Pirus ignoră pericolul și este ucis la rându-i de Toas, care nimerindu-l la piept, arma-i străpunse plămânii. Țapăna lance din piept, cu sabia scoasă din teacă însăbie pe dușman și viața-i curmă pe vecie.
Raportat la cele două secvențe prezentate, fenomenul dispariției din lumea celor vii este acompaniat de o simbolistică sugestivă. Pe de-o parte, se remarcă imaginea celor care ard, unde materia se descompune până aproape de gradul ei prim, în timp ce atunci când optica este fixată asupra câmpului de bătălie, se subliniază momentul căderii eroului,al întinderii brațelor către amici și mai ales ideea conform căreia întunericul acaparează, odată cu exodul duhului, trăirile celui care suferă tranziția către lumea de dincolo. În aceeași manieră sunt expuse și morțile altor luptători din Cântul V, care cad prada mâniei lui Tidid Diomede.
De asemenea, sunt de remarcat scenele în care Agamemnon surpă pe trupeșul Odiu, de care ascultau halizonii. Tocmai când el o întoarse la fugă, deodată-i împlîntă Sulița-n spate-ntre umeri și pieptu-i răzbate cu totul. Cade voinicul cu totul și noapte cernită-l cuprinde. și Merione îl ucide pe Fereclu, priceput maestru la lucrul de mână Fereclu cade deodată-n genunchi și-l învăluie bezna pieirii.
În Cântul X, pe când Ulise și Tidid Diomede plecară în negura nopții să cerceteze cetatea dușmanilor, au reușit să îl prindă pe Dolon, trimis de troieni în același scop, la vasele grecilor.
După ce ascultă mărturisirile acestuia, cei doi hotărăsc să îl ucidă pentru a se asigura că nu mai poate provoca probleme. Homer pedepsește actul de trădare al lui Dolon,moartea lui fiind sugestivă în acest sens Zise și Dolon era să s-atingă cu mîna-i de barbă, Vrînd să se roage de el, dar sare cu sabia dînsul și la cerbice-l ajunge și vinele-i taie amîndouă . Capul îi alunecă-n colb și bolboresește din gură. Ei după asta-l despoaie de cușma-i din piele de dihor și de cojocul de lup, de arcul strunit și de lance.
Când zorii se iviră lupta reporni, Zeus dăruind noroc și sprijin din nou troienilor. Ifidamas reușește să îl rănească pe Agamemnon, însă sfârșește prin a fi ucis de acesta Sabia-n ceafă-i înfige și curmă tăria dintr-însul, Cade pe loc Ifidamas,somn greu ca de plumb îl cuprinde,Bietul. Văzându-și fratele căzut, Coon, oșteanul ales, întâiul născut din Antenor, Noaptea durerii afunde simți că-i întunecă ochii , reușește să îl lovească la rându-i prin surprindere pe ”Marele Domn”, dar soarta îi pregăti și acestuia același sfârșit Iute cu lancea-l ochi Agamemnon și-i frînse puterea, Stete pe-aproape de el și acolo-l junghie peste leșul Fratelui.
De cealaltă baricadă, Ulise reușește să răpună mulți luptători troieni, printre care și Socos. Dialogul dintre cei doi surprinde importanța pe care oamenii o acordau modului de a muri cât și grija acestora față de ceea ce se întâmplă după dispariția lor Socos,iată că moartea te-ajunse și nu mai scăpași de pieire, Biete,tu mori și părintele tău și-a ta mamă cinstită Pleoapele n-au să-ți închidă și păsări prădalnice ochii Ți-i vor ciupi-nghesuindu-te cu îndesitele aripi. Mie nu-mi pasă de mor,căci au să mă-ngroape danaii. Trase din trup și din pavăza-i cea rotunzită deodată sînge țîșni și în inimă prinse să-l doară.
În continuare, moartea lui Ascalaf, fiul lui Ares, zeul războiului, este redată prin imaginea unui om prăvălit în colb care cu pumnul apucă pământul.
Destinul implacabil își găsește o puternică ”materializare” în prezentarea conflictului dintre Paris și Euphenor, cel care,deși știa asemenea lui Ahile că va să moară în război, mersese totuși la Troia,preferând un astfel de sfârșit, decât cel prevestit de tatăl său. Pentru că adesea bătrânul său tată îl vestise zicîndu-i, dacă el pleacă-n corăbii, ucis o să fie la Troia, iar de rămâne pe-acasă, muri-va de-o boală haină.
Câmpul de bătălie se prezintă în această parte secundă a călătoriei drept un loc în care domină suferința, neputința și acțiunea necruțătoare a morții egalizatoare, care atinge toți combatanții de la cei mai neînsemnați până la marii conducători, amintindu-le tuturor că ea este Cupa din care fiecare va gusta pentru a se simți om.
În acest context are loc în Cântul XVI duelul dintre Patroclu și Hector. Conducătorul troian ajutat fiind de zeul Apolon, îl învinge pe bunul prieten al lui Ahile, generând astfel deznădejde mare în rândul aheilor Hector îndată ce vede rănit și fugind pe Patroclu, Merge pe-aproape de tot și-i împlîntă sub pîntece-n vintre Suliț-adînc, și fiind spintecat de tăișul de-aramă, cade Patroclu bufnind și jalea pe-ahei e cumplită . Homer ilustrează o atitudine specifică pentru un erou, în ceea ce privește sfârșitul lui Patroclu. Cu ultimele cuvinte, acesta își menține demnitatea nepătată și își acceptă cu seninătate destinul, avertizându-l pe Hector de inutilitatea mândriei sale, întrucât și pe el la scurt timp îl așteaptă ursita cea neagră.
Se recunoaște și întărește totodată credința că zeii sunt cei care dictează cursul lucrurilor.Hector, fălește-te acuma cît poți. Biruința de astăzi Zeus ți-a dat-o și Apolon. Ei singuri ușor îmi scurtară zilele, ei de pe umerii mei armătura-mi prădară. Mă ucise ursita cea neagră și Febos Apolon și-un muritor, Euforb. – ia seama nici tu după mine nu vei trăi îndelung, se apropie doar și de tine Moartea și soarta cea crudă, strivi-te-va mîndrul Ahile .
Spre deosebire de momentul în care ceilalți luptători pier, în cazul lui Patroclu sufletul părăsește trupul în zbor, fapt care confirmă modul distinct al autorului de a încadra dispariția personajelor sale în funcție de faptele și statutul acestora. Astfel el zise murind . Spre lumea cealaltă-și ia zborul Sufletu-i din mădulari și se mistuie-n sine bocindu-și nenorocirea, pieri doar în floare și-n plină putere .
Aflând de evenimente, pe Ahile îl acoperi norul durerii,Neagră cenușă împumnă și-o-mprăștie-n capu-i sluțindu-și Mîndrul obraz [...] Groaznic Ahile a gemut.
În acest context eroul se simte vinovat, cuprins de regrete și totodată experimentează o stare de acceptare a destinului său, declarându-se pregătit să moară, nu înainte însă de a-și răzbuna prietenul și de a obține gloria care să-i țină viu numele chiar și în lumea umbrelor.
Ah,de-aș muri chiar acum, dacă nu mi-a fost dat să-mi apăr soțul de moarte. M-oi odihni, dacă mor, Vreau ca troienele toate lacrimi să șteargă și din prisos să ofteze, deci nu mă opri de la luptă […] N-o să te pun în mormânt pînă ce nu-ți voi aduce înainte Capul și armele aceluia care îndrăzni să te omoare, șase perechi de troieni, toți oameni aleși, înaintea rugului am să-i înjunghii ca eu să răzbun a ta moarte.
Ahile decide să se împace cu Agamemnon și să pornească la război primind de la mama sa noul scut făurit de Hefaistos. După ce Aeneas îi scapă din mâini,salvat a doua oară de zei, mândrul bărbat îl răpune pe fratele lui Hector,Polidoros, L-a nimerit pe la spate, geme și cade-n genunchi, de beznă cuprins e flăcăul. , iar Hector îndată ce-și vede fratele cu măruntaiele în pumni, ceață-i se lasă pe ochi și-și iese din minte.
Masacrul răzbunătorului grec continuă, Homer focalizându-și expresivitatea în descrierea modului nedemn în care cei temători de moarte își află sfârșitul. Astfel cad Troos Se-ntunecă ochii lui Troos, Viața-i răpusă fiind, Muliu, Eheclos iar moartea cea întunecată și soarta cea crudă-i învăluie ochii.
Un pasaj reprezentativ pentru evocarea acestor scene îl reprezintă cel în care poetul compară furia lui Ahile cu un foc nimicitor. Cum e când focul în pustiu ia razna pe văile afunde, Astfel Ahile cu lancea trăsnind pretutindeni dă moarte
Dar natura nu putea rămâne impasibilă la această apocalipsă stârnită de Peleianul-Ahile și își face simțită prezența prin intervenția râului Xanthos, care este foarte aproape să îl dovedească pe bravul erou. În decursul evenimentelor care derivă din acțiunea râului se remarcă nu frica de moarte a lui Ahile ci teama de o moarte nedemnă de statutul său. Mai bine mă ucidea acum Hector,întîiul bărbat de pe-aicea, și ucigătorul atunci un viteaz ar fi fost și ucisul. Dar eu acum am să mor de o moarte de plîns,rușinoasă, prins și luat de puhoi ca un băiețan care paște, porcii și trece pe o vale cînd vine năprasnic puhoiul.
Rămânând singur în afara cetății și înșelat fiind de Atena, care luă înfățișarea lui Deifobos, Hector este ucis de Ahile; sfârșitul său ilustrează prețuirea poetului pentru figurile dominante ale câmpului de bătălie. Adevărații luptători nu mor niciodată fără Cuvînt,întrucât prin acesta și prin faptele lor își vor obține eternitatea. Felul prea bine-ți cunosc și tot bănuiam că n-am să te moi, că tu ești ca fierul de tare la suflet, însă ia seama să nu mă răzbune împinși de mânie, Zeii în ziua de plată. Zice și-ndată pe el îl cuprinse întunericul morții. Sufletu-i din mădulare spre iad își ia zborul bocindu-și Nenorocirea. Pieri doar în floare și-n toiul puterii.
Un aspect deosebit, reperabil atât în scena care descrie sfârșitul lui Patroclu cât și în cea care evocă pe cel al lui Hector, îl reprezintă dinamica manifestare a conștiinței personajelor, reliefată prin regretul afișat de acestea față de prematura plecare din viață. Astfel, deși au certitudinea că numele lor va dăinui, metamorfoza din om în umbră este receptată cu multă durere și tristețe. De altfel, în Odiseea, Ulise întâlnindu-l pe Ahile în Infern află de la acesta că ar fi preferat să rămână în Lumea de Sus, decât să fie stăpân peste umbre.
După ce s-au investigat principalele scene care evocă dispariția personajelor din epopee, este necesar să se urmărască în acest punct al demersului cum și de ce este celebrată moartea de către oameni.
În acest sens, relevant este cântul XXIII, în care Ahile organizează jocurile funerare în cinstea lui Patroclu Veniți ca să plângem și să jelim pe Patroclu,căci asta-i a morților parte [...] zise și toți după el începură împreună bocitul. Ahile acordă o deosebită atenție detaliilor ritualice care se impun a fi respectate atunci când se cinstește memoria unui defunct păcat e s-apropii de capul meu baia, pînă nu-l punem pe rug și nu-l astrucăm pe Patroclu
Visul lui Ahile în care acesta discută cu Patroclu reprezintă o dovadă importantă a concepției lui Homer, conform căreia posibilitățile de interacțiune între cei vii și cei morți nu sunt în totalitate suprimate de incompabilitatea spațio-temporală în care aceștia se regăsesc Dormi și de mine uitat-ai cu totul, Ahile? Eu nu sunt printre cei vii, ci sunt mort și-i păcat că de mine nu-ți pasă. Pune-mă-n groapă curînd, ca să pot trece pe poarta iadului [...] oasele mele să nu le pui tu osebit de-ale tale. Totodată, eroul grec tratează cu un deosebit respect toate cele care sunt legate de celebrarea prietenului său Chiar și pe lumea cealaltă te bucură,scumpe Patrocle ! .
Dar poate cea mai impresionantă scenă din epopee, care justifică statutul privilegiat al celebrării persoanelor dispărute în mentalul colectiv, o reprezintă discuția dintre Priam și Ahile, când bătrânul rege îl roagă pe cel care i-a ucis fiul să îi înapoieze trupul pentru a-l putea plânge după obiceiuri Adu-ți aminte că ai tată și tu,o slăvitule-Ahile, Teme-te,Ahile, de zei și de mine te-ndură.
Mai mult decât atât, credința lui Homer în nemurire și semnificația pe care acesta o acordă tuturor fenomenelor care se intersectează cu lumea morților este întărită de faptul că în pofida dispariției din lumea protejată de soare,ceva totuși supraviețuiește omului chiar și în lumea umbrelor. Fantoma, o vagă fantomă , cum afirmă Félix Buffière este expresia acestei continuități
Împărțirea geografică a spațiului lumii de dincolo este făcută la poetul grec în baza dihotomiei bine-rău. Deși nu se poate problematiza existența unor dimensiuni distincte precum se întâlnesc la Dante (Infern, Purgatoriu,Paradis), există totuși și la Homer un spațiu destinat spiritelor înalte ( Câmpiile Elizee), izolat de Tartar, locul unde suferă cei care au fost vestiți criminali sau au greșit împotriva zeilor.
Pentru poetul grec, sufletul va merge în Hades, care desemna pământul și sumbrele sale măruntaie, sau aerul, obscur prin natura sa și scufundat în tenebre,cât timp nu-l atinge lumina soarelui.
Raportat la modul în care arată sufletul după moarte, Homer oferă detalii semnificative și în acest sens,chiar prin visul care mediază întâlnirea dintre Ahile și Patroclu Doamne,e drept că aieve e lumea cealaltă mai este Sufletul, umbra de om, dar neîntrupat e cu totul. Chiar astă noapte văzui umbra lui Patroclu – la chip era-ntocmai ca dânsul.
Pregătindu-se de încheiere călătoria prin lumea homerică a Iliadei va imprima în sufletul cititorului impresii din cele mai diverse – de la expresivitatea stilului, la dinamismul acțiunilor prezentate și până la fidela reflectare a modului în care gândeau și simțeau lumea cu toate constantele ei oamenii acelor timpuri.
Într-o existență dominată de o profundă neputință a individului înaintea fatalității neîndurătoare, apar Zeii – umanizați și ei, care inserează în mersul obișnuit al lucrurilor dacă nu o speranță, cel puțin un sentiment al suportabilității. Zeii devin mai ales materializarea nevoii oamenilor de a încerca să atribuie,să explice anumite lucruri dificil de încadrat în limitele gândirii. Și acest fapt se petrece întrucât, ce frică este mai răvășitoare decât aceea de necunoscut ?
Nu în ultimul rând, tema morții înțeleasă atât ca moment de tranziție al omului către o altă dimensiune, ipostază exemplificată sugestiv prin despărțirea sufletului de trup, cât și ca ilustrare a unui set de practici și norme pe care le impune în mersul existenței cotidiene, reprezintă o altă idee fecundă intens promovată în versurile epopeii.
S-a putut observa așadar că moartea suportă ipostazieri diferite în funcție de statutul personajului asupra căruia își desfășoară acțiunea. De asemenea, s-a reliefat că apariția acestui fenomen este însoțită de un câmp lexicalo-semantic reunit sub influența unor termeni precum întuneric,noapte,somn,iar exodul sufletului din trup își găsește punctul terminus în lumea umbrelor.
Iliada surprinde în substanța ei intimă adevărata miză pentru omul homeric – din calea morții nu se poate sustrage, nici nu o poate amâna – de aceea moartea în sine nu înseamnă nimic. Ce îi rămâne acestuia de făcut ?
Să aleagă o viață liniștită,comună,fără mari evenimente sau să încerce să lupte pentru glorificarea prin moarte și obținerea eternității prin nume ? Să moară ca un laș cerșind milă sau dimpotrivă,conștient de condiția-i limitată și cu demnitatea integră ?
Închizând în tăcere, obosita carte ce dăinuie de-atâta vreme , se va putea auzi în noaptea cea mai plină, răsunând din surdină Ahile și Patroclu și Agamemnon și Hector și alții pentru care, o moarte în glorie înseamnă a trăi pentru totdeauna.
Bibliografie utilizată –
 Rachet, Guy – Tragedia Greacă , editura Univers , București , 1980.
 Homer,Iliada, traducere în metrul original de George Murnu,Editura pentru Literatură Universală, București,1967.
 Félix Buffière, Miturile lui Homer și gândirea greacă , Editura Univers, București, 1987.