Era prin mai, la Chișinău, anul acesta, la un colocviu internațional de literatură despre totalitarism și posttotalitarism în lumea literelor. Comunicări, discuții, polemici. La un moment dat Dumitru Crudu a vorbit despre omul amestecat, basarabeanul ca melanj cultural, social și etnic. Ideea aceasta m-a blocat. Homo miscelaneus interriveranus, asta îmi veni în minte, un fel de Archaeopterix, care de data aceasta nu avea atât caractere reptiliene cât și aviare, ci se anunța a fi antropomorf, descoperit cumva de arheologii săpători în idei. Dumitru Crudu explica natura acestui metisaj, felul în care scriitorii basarabeni vorbesc despre aceasta în cărțile lor, mie însă îmi stătea mintea în loc. Atunci îmi veni dezlegarea unor polemici interioare, atunci am găsit explicația multor retorisme auzite nu o dată pe la colțuri de mese intelectuale.
De fiecare dată când trec Nistrul sau Prutul mă surprinde faptul că întâlnirea cu Alteritatea ține de unele stereotipuri prin care sunt abordați basarabenii. La București basarabeanul e luat, de multe ori, drept rus, la Moscova, trece drept румын (român) naționalist. Această scindare schizoidală durează deja 200 de ani și el e conștient de propria dedublare. Urmăresc, de la un timp încoace, tipajul acesta socio-etnic: basarabeanul. În toate activitățile lui, luate istoric, politic, cultural, există frustrări și complexe profunde.
Basarabeanul. Un român format în „sânul” culturii sovietice și cel al limbii ruse sau un rusofon care cunoaște (cât de cât) limba și cultura română. Blocajul și complexul cultural e prezent în ambele cazuri. E complexul perifericului, omului de diasporă, un patriotism etnic în afara patriei, clișeism național și identitar. Aceste două tipuri umane se comportă foarte specific în capitalele celor două limbi (București și Moscova), ambii similar, în mare parte sunt ... mai naționaliști decât omul care e la el acasă! Majoritarul etnic, crescut cu cinematografia sovietică și cu marile romane rusești din secolul al XIX-lea, trecut prin școala și universitatea sovietică, respingând cei douăzeci de ani ai săi, pentru a schimba totul prin anii ’90, citind autori români și învățându-și propria limbă, pentru a arde etapele propriei formări în matricea limbii și culturii sale naționale, el ajunge azi să fie un reprezentant tipic al acestui amestec.
Dumitru Crudu, în ultima sa carte „Oameni din Chișinău” (Tracus Arte, București, 2011) aduce aceste două „personaje” într-un un ring livresc unde se boxează cu valori, clișee și viziuni politice. Omul de o parte și de alta a baricadei, asta s-ar părea să se întâmple aparent în această carte. Adică ea poate fi citită cu succes și așa, societatea scindată în două, una atrasă de polul estic, alta de cel vestic, una votând cu tricolorul, alta cu nostalgicul stindard ce arborează secera și ciocanul. Cele două extreme se întâlnesc însă în cotidian, în patul conjugal, în bar, în Piața Marii Adunări naționale, în transportul public și la urna electorală. Extremele conviețuiesc. Așa am citit această carte inițial, în această cheie am și scris despre ea în reviste din Republica Moldova și România. Dar acest homo miscelaneus declarat de Dumitru Crudu mi-a dat peste cap proiectul critic, mai bine zis, l-a răsturnat, dându-i o altă configurație, omul scindat, dedublat, schizoidal s-a transformat în omul amestecat, mult mai adevărat, azi când nu putem vorbi despre purisme.
Am trăit senzația aceea când nimeni nu îți spune că nu ai dreptate, dar tu o știi și asta contează. Am recitit cartea lui Dumitru Crudu „Oameni din Chișinău”, am regândit-o și am găsit în ea acel amestec, borgesian l-am găsit, cu eroul și trădătorul conținut potențial de aceeași persoană. Personajele din cartea „Oameni din Chișinău” nu sunt nici trădători și nici eroi, ele sunt oameni amestecați care înclină într-o parte sau în alta a balanței identitare, dar această stare poate fi modificată cu ușurință de atmosfera geopolitică a momentului. Or, identitatea basarabeanului este cea a esticului bipolar (scriu asta cu două zile înainte de a veni Angela Merkel la Chișinău).
Esticul. Iată verdictul. Esticul postcomunist, postsovietic. Iată adevăratul verdict, un verdict kafkian care te împinge subconștient la suicid ideatic și de poziție. Ce este estul, dacă îl definim în mod geografic? Ceva ce face parte din Europa și totodată se rupe de ea? Un fel de corp străin în matca europeană?! Prezența estului se simte pe acest continent al vechilor tradiții și valori, dar, pare, doar ca un pol definitoriu. De fapt, Europa, așa ceva există? Unde sfârșește aceasta? Pe Prut? La Ural? Unde?!
O minte occidentală tinde să respingă orice ține de sfera outdoor-ului ei. Toleranța, da. Marea lecție a toleranței occidentale. Doar că ea presupune un centrism. Cel de tolerează este centru lumii, axis mundi, Celălalt să fie fericit că este tolerat. Conceptele străine mentalității occidentale sunt acceptate în Par(ad)isul european doar ca o temă exotică, un fel de stranietăți simpatice. Tot însă ce nu e simpatic apare ca ceva care șochează mintea occidentală (comunismul a șocat și mai șochează în vest, uitându-se că laboratorul acestuia a fost o minte vestică, afirmăm fără resentimente, în formula lui Harold Bloom și fără căutarea vreunui țap ispășitor). Îndelungul dialog istoric dintre Vest și Est lasă un con de umbră peste cel din urmă, acesta mereu contestându-și oponentul geografic. Dar apare întrebarea retorică din vechiul banc sovietic despre evreul întrebându-și interlocutorul care afirma că în vest toți o duc rău: „Dacă la ei (în vest) e atât de rău și la noi (în est) atât de bine, de ce la ei e atât de bine?!” Iată marea întrebare, echivalentă cu cea hamletiană pentru estul frustrat.
Pe 4 septembrie, la Chișinău, a fost deschis oficial Centrul de Dramaturgie Contemporană în incinta Uniunii Teatrale din Republica Moldova. Nașterea centrului se datorează unui dramaturg – Dumitru Crudu, unui actor și regizor – Sava Cebotari și unui critic dramatic – Dorina Khalil-Butucioc. După un spectacol lectură A doua zi, autor Dumitru Crudu, regie: Sava Cebotari, cei prezenți au polemizat despre teatru, basarabeni și omul amestecat. Purismele țineau de retorica celor din generația înaintașilor noștri, prezenți și ei la eveniment, or, după ’90 homo sovieticus basarabean s-a transformat în omul purismelor etnice. Textul lui Dumitru Crudu contura un alt portret uman, cel al omului metisat cultural. Regizorul Mihai Fusu venea cu o altă formulă, cea de „barbarie și civilizație”, barbarul fiind tipajul omului agresiv și categoric, ideea omului în afara unui dialog cultural cu Celălalt.
Ortega y Gasset, în unul din eseurile sale se referea și la micile culturi. Basarabia nu poate avea o cultură proprie. Noțiunea geopolitică de stat de frontieră nu îi permite acest lucru. Între Nistru și Prut putem vorbi despre crossculture, termen american ce vizează anumite intersectări culturale, dar mai exact ar fi să vorbim despre un amestec cultural, o definiție mult mai apropiată de realitate. Un amestec specific, făcut și cu sânge. Acest melanj cultural, acest metisaj produce un om amestecat, în formula lui Dumitru Crudu. Homo miscelaneus, iată portretul robot. Scriitorul, publicistul și editorialistul german Ulrich Schacht, la același colocviu literar despre care am vorbit mai sus, alături de Dumitru Crudu, vorbea despre o istorie amestecată, mai bine zis amestec de istorii, căci fiecare cu istoria sa, și despre asumarea ei cu deminate de către orice națiune. Or, complexele se depășesc doar prin asumare și detașare, iată lecția încă neînsușită de basarabeanul frustrat istoric.


Text apărut în revista "Tribuna", Cluj.