poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-08-27 | |
Dedic acest text tuturor marginalilor, tuturor inadaptaților, celor care s-au pierdut în „pădurea de semne” provizorii ale sfârșitului de mileniu doi, celor care nu au putut ieși din copilăria lor „de tranziție”, care s-au pierdut în est și în vest, celor care au supraviețuit deși nu au avut șanse... o dedic generației mele, copiilor postcomunismului teribilist...
Saint-Exupery ne spunea că „ne tragem din copilăria noastră ca dintr-o țară”. Această descendență temporal-geografică ne determină existența, o confirmă psihologii și traiul nostru cel de toate zilele. Recent discutasem despre viață, muzică și cărți cu cineva. Nu contează țara din care era interlocutorul meu sau limba în care am vorbit. E ca într-un text borgesian în care „acțiunea se petrece într-o țară oprimată și tenace: Polonia, Irlanda, Republica Veneția, un stat sud-american sau balcanic...” Un cronotop extins și totodată unul care converge spre o concretețe ușor de intuit. Interlocutorul meu ar putea să se numească Iuliu, dar și oricum altfel. Îmi mărturisi că a făcut pușcărie, pentru vânzare de hașiș (atunci m-am gândit că ambii avem ce avem cu imaginarul: fie cel textual, fie cel halucinatoriu din mintea drogată; literatura ca drog, arta ca un stupefiant). Îmi amintisem un citat dintr-o carte cu un titlu mai puțin citabil de Alexandru Vakulovski, „P*zdeț”: „atunci când ești drogat, cartea e o poartă spre altă realitate, o altă perspectivă, e ceva inimaginabil. E un cult, nu e o bucata de carton, hârtie, ci e o oglindă prin care poti trece. Te fură, te farmecă, îți dă voie să te miști cum vrei tu”. Dar nu asta m-a prins în acel dialog. E vorba de o mărturisire care m-a zguduit cumva, m-a oprit în loc, căci I(uliu) m-a întrebat la un moment dat dacă am citit „Vaporul alb” de scriitorul kîrgîz Cinghiz Aitmatov. Iuliu îl citise în penitență și zise că a plâns, ca un cretin (expresia servindu-mi de metaforă a superlativității și ca o prismă de „lectură” a lecturii). Ce îmi plăcu, cu siguranță, în acel dialog a fost o discuție pe cărți cu cineva care nu face parte din „(s)electiva sectă a livrescului ”, adică tipul nu venea din lumea literelor. Era o simplitate primitivă în felul în care îmi vorbea despre lectura sa, ceva similar cu acea pictură naivă, care mă copleșește tot mai mult în ultimul timp. I(uliu) nu se elabora, nu se codifica, era absolvit de acel barochism, manierism întâlnit printre frații mei de confesiune livrească. El îmi vorbi despre lumea de „dincolo de libertate”, eu pozam prin lecturi despre gulag și mafia rusească (de parcă lectura mea era echivalentă cu experiența lui)... „Vaporul alb”, cartea citită de el, este istoria unui băiețel de vreo 8 ani care privește în binoclu spre un vapor alb ce trece adesea pe lacul Issîl-Kul, în speranța să își vadă tatăl. Lăsat în grija bunelului Momun, copilul trăiește profunda frustrare a lipsei părinților, visând să se transforme în pește: „El visa să se prefacă în peștișor, astfel încât să aibă corp, coadă, aripioare și solzi cum au peștii, numai capul să-i rămână la fel: mare și rotund pe gâtul subțire, cu urechile clăpăuge și cu nasul zgâriat. Și ochii tot așa cum erau. Desigur, nu chiar așa, ci să poată vedea cum văd peștii.” I(uliu) îmi povesti istoria sa. Părinții lui divorțând la ai lui 4 ani, el fu crescut de bunica. Atunci am înțeles că „Vaporul alb” este cartea lui I(uliu), acea întâlnire a cărții cu o istorie umană reală... cartea în fața căreia plângi, căci te întâlnești cu tine, un eu izomorfic, unul care există în afara ta și totodată ești tu. O lectură catarhică, care te purifică și te explică pe tine ție. Asta m-a agățat în acest dialog. „Vaporul alb” sfârșește așa: „ Nimeni altcineva nu se mai afla în curte. Băiatul trecu mai departe. Coborî spre râu. Intră drept în apă... Când ajunse în mijlocul râului, fu doborât de curent. Zvârcolindu-se și înecându-se cu apa rece ca gheața care-i năvălea în gură, el fu luat și dus de torentul năvalnic. Plutea pe firul apei când cu fața în sus, când cu fața în jos, oprindu-se lângă mormanele de pietre, alunecând apoi peste praguri...Nimeni nu știa că băiatul plutea pe râu în jos ca un peștișor... O, dacă ai fi știut că niciodată n-o să te poți preface în pește, că nu vei ajunge la Issîk-Kul, că n-o să vezi vaporul alb și n-o să-i poți spune: „Bun găsit, vaporule alb, iată-mă, eu sunt”. Te-ai dus. Un singur lucru îți mai pot spune acum: tu ai respins acele lucruri cu care sufletul tău de copil nu se putea împăca. Aceasta e mângâierea mea. Ai trăit ca un fulger care a strălucit o dată și s-a stins. Dar fulgerele scapără în ceruri. Și cerul este fără de moarte. Și aceasta este mângâierea mea. Precum și gândul că sufletul de copil sălășluiește în om ca sămânța într-un grăunte, iar fără sămânță, grăuntele nu încolțește niciodată. Orice ni s-ar întâmpla în viață, adevărul dăinuie veșnic, cât timp se vor naște și vor muri oamenii... Luându-mi rămas bun, am să repet și eu cuvintele tale, băiete: „Bun găsit, vaporule alb, iată-mă, eu sunt.” După ce am citit acest ultim fragment al cărții am stat mult timp așa în fața celor citite... În acel dialog, îi vorbeam de o carte care mă formase pe mine, la ai mei 14 ani, era vorba de „Martin Iden” de Jack London. Carte pe care i-o recomandam interlocutorului meu. Acest înec al copilului la Aitmatov și înecul personajului lui Jack London m-a făcut să mă gândesc la cărțile pe care le citim și le recomandăm. Copilul care dorea să se transforme în pește ca să ajungă la vaporul alb, sau poate la un vis ascuns, universul infantil umbrit de incapacitatea celor adulți de a-i face o viață mai fericită într-o lume postcomunistă în care vechile valori au falimentat, iar cele noi nu au prins rădăcini, iată descoperirea din acea discuție cu I(uliu), care pare că a scăpat de înec, a ieșit la mal și a găsit vaporul său alb – muzica. I(uliu) e dj de muzică electro. Plutire fără furtuni pentru Iuliu și pentru toți acei care au ieșit din copilăria lor primejdioasă la mal. * Explicații paratextuale: eram într-un club de noapte care nu mai este acu în Chișinău (Черный слон adică Elefantul negru se numea), prin 2003, cu o gașcă, din care unii au ajuns să aibă cluburi de noapte prin București, alții au ajuns altundeva și altc(in)eva... venise Florin Piersic junior cu „Sex, drugs and rock and roll”, de acolo mi s-a tras acest titlu de mai sus. Altă dată venise Ada Milea, cu vocea ei uneori plăcut pițigăiată, să ne cânte despre români și unguri, am reținut atmosfera și pe mine acolo, dar acest amănunt nu are nimic cu acest text, doar poate ca un flux asociativ al conștiinței... Paradoxal, dar era în acel club și o bibliotecă, mai mult rusească, dar puteai închiria cărți bune acolo, puteai citi pe loc, puteai juca șah, era un fel de poză intelectual-livrească a unui club de noapte, poate și nu era, căci găseai mereu un tip acolo responsabil de cărți, care avea și un anticariat în oraș, tipul avea o poreclă printre vizitatori – Buratino, un personaj dintr-un film sovietic pentru copii, un băiețandru cioplit din lemn cu nas lung și ascuțit. De la Buratino, care într-adevăr semăna cu personajul acela, am cumpărat mai multe cărți, în mai multe rânduri: Borges, Cortázar, Llosa, uneori găseai și carte românească, dar mai rar, Buratino nu înțelegea nimic din acei autori de peste Prut, dar avea un top al lui în a pune prețul la cărți, de obicei prețul era corespunzător valorii. În acel film, Buratino dorea să ajungă în Поле чудес, adică Câmpul minunilor care se găsea în Þara proștilor. Acele tarabe buchinistice se asociau în capul meu cu un câmp al minunilor, se asociază și azi, iar noi cei care umblam printre cărți oare cum arătam? Un fel de Buratini cu nasuri de lemn ascuțite înfipte în cărți? Un fapt e cert, acolo am descoperit unele mari capodopere literare, într-un secol când cap d’operele sunt contestate și răsturnate de un New Age sarac cu duhul, în care fiecare se salvează cum poate. Text apărut în revista "Tribuna", Cluj. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate