IVAN DENISOVICI ȘUHOV – SIMBOLUL SISTEMULUI TOTALITAR

Între 1929 și 1953, aproape patruzeci de milioane de oameni din Uniunea Sovietică au dispărut. Abia după publicarea povestirii «O zi din viața lui Ivan Denisovici» întreaga lume a aflat ceea ce recensămintele oficiale evitaseră să informeze: toți acești oameni muriseră în lagărele staliniste.
Citind povestirea «O zi din viața lui Ivan Denisovici» a lui Alexandr Soljenițîn Anna Ahmatova a spus că este obligatoriu să o citească fiecare cetățean din cei două sute de milioane de cetățeni ai Uniunii Sovietice.
«O zi din viața lui Ivan Denisovici» nu este doar o povestire despre viața din lagărele staliniste ci mai dergrabă este o povestire despre omul căruia îi fusese dat să trăiască în sistemul totalitar. Soldatul țăran Ivan Denisovici Șuhov a devenit simbolul epocii sale, condamnat pe nedrept, despărțit de familie, privat de toate drepturile, fără nici o speranță în viitor, exploatat și bătut, înfometat – trăind de azi pe mâine cu câteva grame de pâine pe zi, lucrând din greu sub «soarele lupesc» – în gerul siberian, el rezistă nu este înfrânt. Ivan Denisovici Șuhov mai este simbolul epocii sale și prin faptul că această primă operă publicată i-a adus lui Soljenițîn o faimă internațională și binemeritatul Premiu Nobel pentru literatură, în 1970.
Ca să poată reda viața din lagărele staliniste, Soljenițîn ne-a demonstrat că este suficientă descrierea în cele mai mici amănunte a unei singure zile, o zi ca oricare alta din viața unui simplu deținut. Povestirea începe astfel:
«La cinci dimineața, ca de obicei, la baraca în care se află comandamentul s-a dat semnalul deșteptării cu lovituri de ciocan într-o șină de fier» și se termină în aceeași notă:
«A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită. Asemenea zile în termenul lui de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii șase sute cinzeci și trei. Trei zile mai mult din cauza anilor bisecți».
Între aceste fraze, ca între două coperți, se consuma drama zilnică a milioane de deținuți condamnați pe nedrept de sistemul totalitar, și din mii de asemenea zile «аproape fericite» se compunea termenul de detenție a fiecăruia dintre ei. În această scurtă perioadă, numai de câteva ore, în fața cititorului se desfășoară întreaga panoramă a vieții din lagăr. Programul infernal al deținuților, lipsa hranei, a îmbrăcăminții și a igienei, munca la -40 de grade, pedepsele colective pentru imposibilitatea fizică a unui deținut de a mai munci, cruzimea omului față de om, dezumanizarea, opresiunea unui sistem criminal care admitea un singur drept, cel de a te supune orbește regulilor sale.
Povestirea este ca o «enciclopedie» a vieții deținutului, pe care dacă condamnatul o cunoaște și o respectă atunci rezistă chiar dacă această rezistență are un preț: «Cel care nu se tâmpește în lagăr, care nu-și abrutizează sensibilitatea, piere. Și eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aș fi clătinat în sinea mea, dacă aș fi dat frâu nervilor, dacă aș fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranță aș fi sucombat», vorbește autorul despre experiența sa concentraționară.
Cu acest preț, la sfârșitul fiecărei zile condamnatul poate adormi «pe deplin mulțumit», asemenea lui Ivan Denisovici Șuhov căruia i-au rămas întipărite în minte vorbele primului său șef de echipă, Kuziomin – un bătrân lup de lagăr: «Aici, băieți, taigaua este lege. Dar și pe aici trăiesc oamenii. Vă spun eu cine moare în lagăr! Ãl de linge blidele, ăl de-și pune nădejdea în infirmiere și ăl care bate la ușa «cumătrului». În privința cumătrului nu prea avea dreptate, căci ăla ce-și toarnă tovarășii trăiește bine, numai că traiul lui este plătit cu sângele altora», asta o știa bine Ivan Denisovici, care de când se știe nici măcar nu a mituit pe cineva ca să obțină ceva – «uite-l aproape pleșuv și știrb – nici măcar odată n-a dat nimic cuiva și n-a luat nimic de la nimeni și nici în lagăr nu s-a abătut de la legea asta a lui.» Deși se afla în lagăr de opt ani, și toată lumea îl invidia că i se împlinește sorocul, peste doi ani ar trebui să iasă, numai că el nu prea era sigur de asta și avea și de ce să se îndoiască deoarece mulți care au fost condamnați la trei ani, au făcut cinci «Legea – o întorci cum vrei. Împlinești zece și te poți trezi că-ți mai dau alți zece. Sau că te deportează».
Opt ani a trăit cu nasul în pământ fără să se întrebe cum a nimerit în lagăr și cum o să iasă de acolo. A fost arestat pentru trădare de patrie. A declarat că s-a lăsat prins de nemți ca să-și poată trăda țara iar pe urmă s-a întors ca spion cu o misiune, dar ce fel de misiune asta nu putea născoci nici el, nici anchetatorul.
Șuhov a făcut o socoteală simplă, dacă semnează nu o să-l omoare și cel puțin scapă cu viață o vreme. Realitatea, bineînțeles era alta: în februarie 1942, armata lor a fost încercuită, fără alimente și muniție, erau o pradă ușoară pentru nemți. Însă Șuhov împreună cu alți patru, dintre care trei au murit pe drum, au reușit să evadeze.
A primit zece ani din care ispășise opt. Opt ani în care zi de zi încerca aceleași mărunte strategii care îl ajutaseră să supraviețuiască: încercarea de a se interna la infirmerie, ascunderea unui briceag care la nevoie poate fi o bucată de pâine în plus, ascunderea lingurii și tot felul de târguieli cu alți condamnați, care primeau de acasă pachete, pentru o țigară sau hrană, deoarece știind ce înseamnă pentru cei de-acasă pachetele trimise lui, scrisese neveste-si să nu îi mai trimită: «N-are rost, nu mă aleg cu mai nimic din ele, nu mai trimite, nu mai rupe de la gura copiilor.»
În povestire găsim o varietate de tipuri de comportament social și de caractere umane, deși «La exterior, dacă te uiți la o echipă, toți sunt la fel – scurte negre, cu numere toate asemenea; dacă-i s-o cercetezi însă cu deamănuntul, oamenii sunt cât se poate de deosebiți, aflați pe diferite niveluri. Pe Buinovski, de pildă, nu-l poți pune să-ți păzească strachina (Fetiucov o face, n.a.) și nici chiar Șuhov nu acceptă orice corvoadă...». Buinovski, fost căpitan de rangul doi era obișnuit să comande, așa că vorbea cu oamenii de parcă le comanda, ba mai mult de atât, are curajul să răcnească la locotenentul Volkovoi. Iar Fetiucov cu toate că înainte era un mare ștab, se plimba cu mașina, în lagăr a devenit «ăl de linge blide», îi judeca pe toți după el, oamenii îl porecliseră «șacalul».
Cezar, în al cărui vene curge un sânge foarte amestecat: și de grec, și de evreu, și de țigan, un intelectual din capitală, fost operator de film, e înstărit primește câte două pachete pe lună, i-a ciubucit pe toți pe care trebuie și acum s-a aranjat lucrează la cancelarie ca ajutor de normator.
Aleoșka baptistul care se uită la soare și se bucură, «cu un surâs înflorit pe buze. Сu obrajii supți, hrănit cu merindele lagărului, fără să mai agonisească nimic în plus – de ce s-o mai bucura oare? Duminicile stă și șușotește cu ceilalți baptiști. Ãștia parcă nici nu se sinchisesc că stau în lagăr.» Aleoșka știe că din toate lucrurile pământești și trecătoare, Dumnezeu ne-a învațat să ne rugăm numai pentru pâinea cea de toate zilele : «pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...»
Sanka Klevșin, un tip potolit, un amărât cam fudul de-o ureche care îi învață pe toți că dacă nu îți ții gura, te-ai dus pe copcă – rabdă și taci! «Dacă umbli cu țâvna-n nas, te arzi.»
Kildigs letonul care nu-i decât de doi ani în lagăr, dar a învățat că dacă are nevoie de ceva, nu trebuie să ceară voie nimănui ci să-și ia singur, era glumeț de felul lui, la fiecare două-trei cuvinte trântea câte o glumă și toată echipa îl iubea pentru asta. Omul se hrănea normal, primea două pachete pe lună, avea bujori în obraji, de parcă nici nu era prizonier.
Șeful de echipă Andrei Prokofievici Tiurin – un zdrahon de bărbat cu umerii lați și cu fața lătăreață, veșnic încruntat, dar bun la suflet, nu își înjura niciodată oamenii, se îngrijea de hrana lor – să capete rații bune. Cu pieptul său de oțel ținea piept tuturor superiorilor săi. «În schimb, era destul să miște din sprânceană sau să arate cu degetul – trebuia să alergi, să-i împlinești dorința. Pe oricine din lagăr poți să-l tragi pe sfoară, da’ Doamne ferește pe Andrei Prokofievici. Și astfel poți să trăiești!»
Despre Panteleev oamenii șușotesc: «...scârba, iar a rămas în zonă. Nu-i bolnav deloc, l-a oprit Oper-ul (șeful securității din lagăr). Iar îl toarnă pe careva», cât despre locotenentul Volkovoi (de la volk – lup îl limba rusă), șeful cu disciplina, de care se temeau nu numai deținuții dar și gardienii ba chiar însuși comandantul lagărului se temea de el: «Uite că Dumnezeu îl însemnă pe ticălos – i-a dat un nume potrivit! – că Volcovoi ăsta se uită întotdeauna la tine chiar ca un lup. Tuciuriu, deșirat, încruntat! Și grozv de iute ...»
O zi în lagăr este ca un ritual sacru, interpretat de toți cei de acolo, căci și cei ce în aparență ar fi favorizați, paznici, șefi de echipă, reprezentanți ai administrației, până la urmă sunt victimele sistemului. Deținuții nu prea se mai gândesc la lumea de afară pentru că ea nu mai există decât ca o palidă aducere aminte a ceea ce a fost cândva demult, iar când vor ieși, dacă se va întâmpla acest lucru, vor duce o viață asemănătoare cu cea din lagăr, cu atât mai mult cu cât și oamenii din afara lagărului duc o viață asemănătoare cu cea a lor. Omul aflat în lumea de afară cu siguranță s-a regăsit în Ivan Denisovici, deoarece în acea epocă întreaga Uniunea Sovietică arăta ca un lagăr stalinist și pentru mulți o zi reușită era când găseau ceva în plus de cumpărat de la alimentară, nu au fost sancționați la locul de muncă, au reușit prin aceleași metode ca cei din lagăr să obțină ceva și cel mai important lucru, nu au fost arestați fără motiv.
De aceea eroul lui Soljenițîn Ivan Denisovici Șuhov despre care violonistul american Yehudi Menuhin, elev al lui George Enescu, afirma că «a trezit cele mai mari speranțe concepute vreodată de omenire și a distrus toate iluziile și idealurile» este un simbol al sistemului totalitar.