În variantă ei prescurtată această cronică la volumul lui Hose Pablo „Căpșune în inima mea: Volum funerar pt Generația 2000” (Chișinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007) a apărut în „Revista la PLIC”, nr. 3, Mai 2010, p. 56-57 cu titlul „Cîte căpșune sunt în inima lui Hose Pablo?”
Îi mulțumesc mult autorului pentru „plăcerea textului” și posibilitatea de a-i citi poezia în maniera poe(iană), adică acea a unui personaj inventat de E.A. Poe („Cărăbușul de aur”).
Țin la observațiile decodificatoare pe care le fac în capitolul „Cît?/Cod?” Celor care deja cunosc textele lui HP („Cine” și „Ce?”) și știu „Cum?” sînt ele, recomand (ar merita) să treacă exact la această (a cincea) parte a articolului.

P.S. Atenție la Hose Pablo! Sper că și alte volume ale sale vor fi tot atît de incitante.

Cînd?
La „Căpșune în inima mea: Volum funerar pt Generația 2000” – primul volum de poezie semnat de Victor Neaga și publicat sub pseudonimul Hose Pablo – am ajuns abia peste trei ani după apariție în 2007. Þin minte lansarea acestei cărți cu care și m-am întîlnit accidental într-o bibliotecă municipală. Am început să o citesc din interes sincer, apoi am vrut să-l înțeleg mai bine și să-mi explic prin cele scrise pe autorul ei. Pentru a face aceasta am recitit volumul și l-am (re)descoperit. Mult timp nu puteam să înțeleg trei lucruri: (1) De ce căpșune? (2) De ce funerar? (3) De ce cartea e atît de axată pe 5? Am trăit o adevărată aventură plină de azart lectural în timpul căutarii răspunsurilor la asceste întrebări. Făcînd însemnările în ceea ce autorul a sugerat să fie numit „Jurnal intim [al cititorului]”, încă o dată m-am convins că important este nu ceea ce se scrie dar ceea ce se citește. Pentru a înțelege cartea am fost nevoit practic să o rescriu, de aceea am apelat atît de mult la citate (acestea mi-au servit drept niște bucăți de puzzle din care am refăcut volumul).

Cine?
Figura cu aripi angelice (de hulub?) de pe coperta cărții, poziționată într-un spațiu virtual și moment temporal între „previous” și „next”, face posibilă aluzia la generațiile (poetice) de ieri și de mîine, eul liric aliindu-se mai degrabă celei de „next”. Imaginea unei individualități înaripate (poetice, artistice, ca să ne amintim de celebrul „Albatros” al lui Ch. Baudelaire) sugerează posibila destăinuire romantică a eului-caracter cu numele de Hose Pablo. Pe parcursul întregului volum găsim multiplele încercări ale acestuia de a se autodefini. Clar este că ambiția principală a sa este să fie / să devină un poet. Însă autoironia omniprezentă nu-l lasă să fie calmat de poza practicii artistice în cadrul unei găști poetice: „îmi pare rău că nu am reușit să devin un scriitor pe măsură...” (p. 44), „sunt un ratat & un nemulțumit” (p. 52), „timpul meu nu a sosit” (p. 49); „această carte nu este o carte fantastică / nici o carte ce va sparge tiparele. este debutul editorial al unui autor care nu știe ce face” (p. 81); „eu nu sunt poet [și nuciodată nu am fost] / sunt spion / spion / mi-am inventat un pseudonim și timp de 2 ani / încercam intenționat să mă impun / într-ale poeziei ieftine / ca să cîștig încrederea ta și a altora” (p. 74); „acuma când eu mă plictisesc / de felul meu de a scrie / poezia e mintea ta...” (p. 78); „îmi pare rău pentru / că ocup acest spațiu / posibil locul tuturor acestor cuvinte / nu e aici ci pe vreun forum / dar / trebuie să mă înțelegeți sunt într-o / perioadă grea a vieții mele / și lucrurile pe care le fac / pot să pară stranii” (p. 79), „de patru sau cinci zile / mi’a venit totuși în cap să scriu un manifest și să-mi iau de grijă / să scriu o poezie frumoasă / să fiu bătut de gopi și de miliție / pentru ca să se publice articole despre mine” (p. 60).

Accentuarea ironică a unei incapacități poetice excepționale se completează cu sentimentul inutilității și neputinței sale în fața „lucrurilor urâte”: „știi atunci când am stat în spital / mirosul medicamentelor / s-a întipărit în genunchii mei / și aveam un coleg de cameră / el avea operație la apendice / care nu a mers bine și i-au atârnat o mănușă de cauciuc / la ve_ce mergea cu ea și în ea se grămădeau / tot felul de prostii / la un moment dat mă simțeam inutil / și toată treaba asta / mă făcea agresiv și numai dorul de tine / era liniștitor” (p. 47).

Dependența de „instituții” (proiecte, fundații, edituri) – „cine în afară de tine / ar putea să-mi dea niște bani / pe motiv că scriu poezii” (p. 72) – nu îl eliberează de un dezgust sincer de inteligență scremută a „proștilor” conformiști, burghezi din instituții: „uite vezi – eu stau cu vreo 30 de plouați la o ședință / de unde cu siguranță aș vrea să plec” (p. 65), „cred că e mai bine să fii un porc decât un prost / cred uneori că viața e un grajd și eu sunt un porc / ana mă privește chiar acuma când scriu / ședința continuă / toți proștii mă evită mă ignoră trec prin mine” (p. 70). Lipsa banilor este oarecum justificată de romantism, deși starea /atmosfera romantică pare pe alocuri oarecum trucată: „am încercat să plâng / sunt singur / și pot să stau împrăștiat în tristețea mea / atâta timp cît vreau” (p. 13).
Eul vrea și are de la cine învăța facerea poeziei: „trebuie să scriu ca alex / aș vrea să pot scrie că / fotoliul ia forma corpului meu / însă tot ce pot scrie eu / e că mi-i frică de tine” (p. 64), „citesc un text de-al tău și mă doare sufletul / nu mai pot să rezist / aș vrea să vin la tine și să-ți ard un papuc în bot / pentru că scrii de patru ori mai bine / mai gândit / mai frusmos / mai iscusit și mai profesionist decât mine / de ce ești atât de bun ah / nu știu ce să fac / sau aș vrea să te sun să-ți cer un sfat pe text” (p. 51), „adevărat vă spun / am nevoie de s. / de cuvintele lui duioase / de finețea & exactitatea cuvintelor lui / deși eu nu am decât cațiva anișori firavi și unși cu smântână / beau acest pahar de vodkă pentru tine” (p. 53).
Propria poetică este comprimată într-un text minimalist, dar extrem de ingenios (amintintindu-ne de copleșitoarea poietică din „schweigen” de Eugen Gomringer) : „eu nu știu ce ziceți voi / dar eu cred că asta e poezie” (p. 59). „Eu”-l opus celorlalți – „voi” – alături de „nu știu” și „cred că” descoperă arma pluralismului postmodernist, imposibil de contrariat.

Cum?
Volumul dă dovadă de un entuziasm poetic sincer și firesc, pe măsură naiv /inocent/, pe măsură elaborat, dar oricum interesant și pe alocuri plăcut. Vocea eului liric din volum nu sună deloc militant. Poezia este contemplativă, nostalgică, elegiacă și uneori supărată pe motivul că bunătatea originară din interiorul individual se compromite în mizerie, frică, singurătate și neliniște. Nesatisfacția /suferința este provocată de propria experiență psiho-fizică, comunicare interpersonală, starea de spirit și nu de contextul extraindividual. Eul lipsit de angajamente social-politice este mai important decît tot ce se întîmplă în jur (politică, economie). Se evadează în tristețe, sentimente, impresii, plăceri, dorințe, atracții. Huliganismul creativ se amestecă adesea cu escape-ismul romantic și estetica poeziei urbane.
Este poezia sensibilității pure, dezgolite, sincere, libere de prăfuiala bibliotecilor, intertextualității și intelectualismului elitist. „Vine primăvara vine”, „păpădii” și „hulubi acasă”, de exemplu, este un triplet natural, dovada sensibilității naturale (naturiste, ecologiste) într-un context urban (computerul, mailul, forumul, google-ul, tastatura, Chișinăul, discoteca, taxiul, etc.). Limbajul e lipsit de tipare poetice, de „lemne” academice, e simplu / inocent ca „bună ziua” și adevărat ca frumusețea.

Ce?
În general, frumosul devine un personaj permanent al volumului, iar dorința de-al descoperi (copii, hulubi, prieteni, natură) este una din necesitățile vitale: „ah cât de frumos / îmi spun că e frumos totuși / lumea a început aici și nu va sfârși acuma / pur și simplu mi-ar trebui ceva” (p. 58).

„Vocea frumuseții” este auzită prin simplitatea dificilă, în spiritul poeticii /sensibilității romantice germane și engleze de la începutul secolului răstrecut. Mereu îmi aminteam de Novalis, Ludwig Tieck, W. Wordworth sau John Keats citind următoarele: „abia acum am hotărât să plec în locurile / în care nu am mai fost / în locurile acelea extraordinar de frumoase /.../ și o dată am văzut niște flori acolo / erau frumoase și imediat m-am gândit la prietenii mei” (p. 5); „... prietenul meu / așa gălbui cu ochi frumoși /.../ ...căci frumosul lui chip...” (p. 6); „și lucrurile frumoase nu sfârșeau nicicând / au fost flori afară / și prietenul a venit să mă vadă” (p. 8); „am văzut a doua zi / că prietenul meu este lângă mine /.../ am întâlnit pe drum / oameni desăvârșiți în frumusețea lor” (p. 9).

Frumusețea este mereu asociată cu bucuriile prieteniei, dragostei, reînvierii spirituale și apare ca opoziție la „lucruri urâte” dar inevitabile din jur: „am stat cu flori în mână / și trupul meu a stat întins /.../ viața mea era frumoasă / și simțeam că am o viață desăvârșită / în fericirea și bucuria mea / omul pe care îl iubeam / m-a sunat atunci” (p. 7), „a fost foarte bine / și lucrurile frumoase nu sfârșeau nicicând / au fost flori afară / și nașterea mea mă bucura / era și soarele / atât de blând și plin de căldură / iar blândețea lui / m-a uscat de tot / și prietenul a venit să mă vadă” (p. 8), „... prietenul pe care îl aveam alături / era trist și singuratic / am dat din lumina mea / i-am dat din toată lumina / i-am dat-o fără să-i cer / nimic în loc / în curând lucrurile urâte se vor sfârși” (p. 10).

Încetarea dragostei și prieteniei duce în maniera hoffmaniană la singurătate, un „sfârșit” de bucurie, entusiasm, inspirație și „lumină proprie” (E. Galaicu-Păun): „nu vom mai avea parte de zile frumoase / sau chiar însorite / tovărîția noastră a fost până aici / bucuria poftelor noastre trupești / și prietenia care a fost plină / are să aibă un sfârșit” (p. 12), „și ploi neșfârșite îmi spală bucuria” (p. 6), „știi dacă ar fi să ne iubim mult timp / eu nu m-aș simți atât de singur /.../ și pâinea cea de ieri am fărâmițat-o / am hrănit niște hulubi pentru că unii dintre ei / erau frumoși de tot / și îmi aduceau aminte de tine” (p. 14), „acum au plecat hulubii și comunismul / din inima mea / a plecat și junior și florile au dispărut /.../ după plecarea ta nu știu dacă există Dumezeu” (p. 19). Ultima fază a singurătății / tristeții – lipsa sentimentului divin: fără „ea” și, deci, fără Dumezeu (dragoste, frumos, uman). Intenția de a recăpăta dragostea scuză toate mijloacele, inclusiv pactizarea cu „lucruri urâte”: „dacă faptul că aș fi comunist / m-ar apropia de tine / eu aș fi slăvit pe stalin și pe voronin / aș fi scris zeci de ode comunismului / și i-aș fi urât din tot sufletul / pe țăranii ăia capitaliști și altele” (p. 16); „încercam intenționat să mă impun / într-ale poeziei ieftine / ca să cîștig încrederea ta și a altora” (p. 74). Același lucru e și în poeziile aluzive, fragmentare, scrise în spirit suprarealist din ciclul „Și tu și trenul”: „eram cu d. crudu la muzeu / puteam să fiu cu el oriunde gândindu-mă oricum la tine /.../ eu știu să alunec printre degetele lui crudu / mă gândeam dacă asta ne-ar ajuta să fim împreună” (p. 63). Se pare că recîștigarea dragostei e și o dorință de a regăsi drumul spre Dumnezeu văzut fără pietate falsă: „hey dumnezeule” (p. 36-37), „Dumnezele nu nu nu nu / Dumnezeule eu nu sunt așa cum crezi Tu” (p. 40).

Aluzii shakespeariene (prietenia din „Sonnets”) se completează în „grupaj de texte dedicat lui vadim” cu valoarea / plăcerea corpului din „Leaves of grass” de Walt Whitman: „trupul meu împreună cu sufletul meu / și sufletul meu înlăuntrul trupului meu / formează un întreg” (p. 11).

Volumul chiar nu este alteceva decît un jurnal intim / poetic al unui membru de gașcă, motivul prieteniei fiind prezent pe mai multe pagini. Chiar dacă este influențat de gașcă care se citește reciproc, eul are propriile puncte de referință: „am în capul meu un gând genial / ceva perfect femeile / nu le voi arăta nimic lasă’i pe ei să citească / sociu și yanush / eu însă pentru tine voi păstra acest secret” (p. 57).

Pe parcursul lecturii devine clară evoluția eului – de la imagini sentimentaliste, ficționale, imaginare se trece la expresii dure și tablouri inspirate din cotidian („Ileana”) cu aceeași dorință de a evada din el („eu sunt o poezie”).
Nevoia de prieten și om iubit se schimbă prin căutarea unui „Om” ca atare, prezentată conștient ca opunere rezistentă în fața animalicului „cotidian”, dezumanizat: „eu te-am căutat / în tot creștinismul pe care / îl aveam lângă mine / am căutat în cana cu liniște și ceai rece / lăsată / dimineața / de soră’mea / eu am întrebat despre tine / pe MaMa mea și pe tatăl meu / care sunt mai adevărați și mai înțelepți / decât orice religie / în orașe și sate / pe internet și prin cărți / te-am căutat / visând la gloria ta / omule” (p. 48), „căci dacă Dumnezeu a făcut omul – și eu sunt omul – / atunci de ce vin câinii la mine / și tu nu vii” (p. 11), „cât de mult aș vrea să fiu un individ fain /.../ de câte ori am încercat să iubesc pe toată lumea / de fiecare dată ajungeam în barul ăla jegos” (p. 67).

Idealul suprem este în permanență răsturnat în mod ironic. Așa se întîmplă în ciclul de texte cu puternice aluzii evanghelice dedicat lui Alizée. Tînăra cîntăreață franceză este aleasă în spiritul timpului nostru drept o icoană mediatică pentru a fi divinizată la fel ca Britney Spears, Hayley Westenra sau Bjork: „Alizee / toată viața / am așteptat să apari / e posibil să stau în rând după tine mult timp / să fiu ultimul bărbat / să fiu ultima femeie” (p. 28), „e ca și cum din prima te-am iubit / e ca și cum să mă trezesc dimineața / să trăiesc veșnic pentru un pupic de-al tău / Alizee / eu sunt nicăieri pe google / și tu ești everywhere / super super / viața mea are rost / cântecele tale au un rost / toată muzica pop are un rost deosebit” (p. 29). Acestă iubire (virtuală) mi-a amintit de soarta unui trubadur provensal Jaufré Rudel (1113-1170) îndrăgostit la distanță de o „donna” și care-și cînta suferința sa provocată de dragostea „din depărtare” pentru o imagine iluzorie: „lumea mă întreabă / dacă voi pleca după tine în franța” (p. 30), „ceea ce înseamnă a intra în primăvară / și a deveni proaspăt / însemni tu pentru mine” (p. 33). Alizée aici este tot atît de importantă pentru eul liric ca și Dulcinea del Toboso pentru Don Quijote; partea II a ciclului ne amintește de romanul cervantin printr-o aluzie la capitolul în care „cavalerul tristei figuri” forța negustorii întîlniți în drum să recunoască pe Dulcinea drept cea mai frumoasă femeie din lume, dar, fiind batjocorit și repezit la ei cu o suliță, a fost, ca rezultat, bătut dur, zdrobit și epuizat: „ieri am băut o bere în frigușor și îmi treceau prin cap tot felul de fantezii cu Alizee / eram singur și mă simțeam ok alături erau trei tipi doi grosolani cu blugi scumpi și / cururile mari și unul care arăta mai mult a țăran /.../ am ieșit cu toții și stăteam nervos în fața lui mi-a spus că îmi dă muie / și că Alizee e o curvușoară ok nu am rezistat și am început să dau în el din toate puterile /.../ încât / a căzut jos și tușea dupa al doilea picior pe care l-a primit în spate /.../ ești prost grăsanule mă’ta’i o țărancă tu ești un prostolan Alizee e super de treabă / aveam o isterie urlam și mă zbăteam în spasme am căzut la pământ și ăla / despre care ziceam mai sus / dădea în mine din toate puterile / cu piciorul” (p. 35).

Ceea ce-l amuză pe eul liric este celebrul dans al lui Alizée la cîntecul „J’en Ai Marre” la finele căruia pe fundul cîntăreții se vede un pește roșu: „am văzut un pește desenat pe curul tău / și asta m-a fascinat” (p. 28). Se pare că eul se vrea asociat cu acest pește: „era și soarele / atât de blând și plin de căldură / iar blândețea lui / m-a uscat de tot” (p. 8), „la orizontul mării / sirenele priveau la luna grasă” (p. 22) „sirenele priveau la luna grasă” (p. 27), „uneori trebuie să simt cum se mișcă trupul meu / când sunt în apă / și tot așa trupul meu / e viu la Discotecă / oamenii care dansează sunt asemenea ălora / care se scaldă / se invită unii pe alții la scăldat și la dansat” (p. 26), „toate apele îs moi / și sunt aproape ca părul tău / de moi” (p. 50). Aici este evidentă asocierea cu dansul „în apa” acvariului gol al lui Alizée în clipul video „J’en Ai Marre”. Se face înțeles că și eul se simte în propriul spațiu și timp ca un pește într-un acvariu gol.

Realitatea respingătoare provoacă ură, îl face agresiv: „la un moment dat mă simțeam inutil / și toată treaba asta / mă făcea agresiv și numai dorul de tine / era liniștitor” (p. 47), „merg la universitate / sunteți niște curve ieftine le zic lor” (p. 55), „am vândut cartea lui s. / unei tâmpite (cântecele aveau autograf) / și m-am târguit cu o proastă de vânzătoare / să-mi dea și mie un trandafir” (p. 15). De aici e și frica apocaliptică: „crește Frica vorbind încet despre Umezeală /.../ Dumnezeule am pornit anti_lume / spun ei / și ăsta nu e cel mai exact comportament / nu este cel mai precis” (p. 37), „numele tău ca supraviețui până în ’56 / când cometa va distruge lumea” (p. 77).

Cît /Cod/?
O lectură apropiată a volumului descoperă la un moment dat calculul (conștientizat de autor?) acelei inocențe /simplități poetice la care nu odată s-a mai referit. Măsura lucrurilor, dar și a cuvintelor din volum nu apare deloc întîmplătoare dacă, fiind puțin mai atenți, am fi atrași de repetiția logică a unor cifre. Cea mai evidentă aici este „5”, apoi vin „2” și „7”. Iată și ingineria matematică a volumului prezentă în aceste cifre:
•Textele din volum încep de la pagina 5.
•Și pentru „Jurnal intim” destinat cititorului autorul lasă exact 5 pagini.
•Pe paginile 17 și 18 poeziile sunt plasate sub număr de „5” deși urmează una după cealaltă.
•„Ziua 5” ca titlu al unui ciclu dintr-un singur poem cu următoarele: „de patru sau cinci zile / mi’a venit totuși în cap să scriu un manifest și să-mi iau de grijă / să scriu o poezie frumoasă / să fiu bătut de gopi și de miliție / pentru ca să se publice articole despre mine” (p. 60).
•„Ora amintirii” pe pagina 50 este „5 a. m. / ca și atunci când ne-am pupat toată noaptea”.
•În ciclul „Sunt Spion”: „aș putea pune în fiecare zi câte 5 lei în pușcuiță / și la sfârșitul anilor mei / să-ți trimit cu tot cu pușculiță /.../ poate eu n-aș putea aduna 5 lei pe zi” (p. 73). Chiar momentul cu „eu nu sunt poet [și nuciodată nu am fost] / sunt spion / spion” (p. 74) mi-a amintit de celebrul Pentagon.
•Volumul este editat în 2007, o referire la care fac cifrele enigmatice de pe copertă „step 2/7”, diferența între ele făcînd din nou 5. Sau inscripția ludică „Bones 14” pe aceeași copertă care și ea sugerează un 5 clar însumat.
•Și dacă 2007 e un punct de plecare atunci rîndurile „mi-am inventat un pseudonim și timp de 2 ani /încercam intenționat să mă impun / întra-ale poeziei ieftine / ca să câștig încrederea ta și altora” (p. 74) ne duc în 2005, anul constituirii grupului poetic „Human Zone”. Păstrînd aceeași logică pot să înțeleg de ce în „The 80’s” e „ că dacă îmi deschei scurta / Anului 2002 / Nu o voi putea încheia la loc” (p. 42): sunt exact 5 ani înainte de 2007. Sau în „a [minus]” e „că toamna va veni reală și puternică / mai puternică decât noi și durerile noastre / ca un avion B 52 va veni peste noi” (p. 23): în sumă 5 și 2 fac din nou 7.
•Matematica se completează prin geometrie și îmi notez că între 6 linii sunt exact 5 spații: „liniile sunt perfecte împreună / și eu desenez linii două / apoi două apoi două” (p. 64).
•Ecuația va continua, dacă vom lua în considerare numărul poeziilor din volum – exaxt 75. Scoatem 5 din 7 și vom avea din nou 2.
•Sau să urmărim numărul ciclurilor poetice din volum – 23. Aici, de fapt, totul e clar, căci și ziua de naștere a autorului e 23, iar 2 și 3 fac iarăși 5.
•Nu e de mirare, căci 5 în larg se asociază cu „V” roman – prima literă din prenumele autorului, născut și el în a cincea lună a anului.

Aceasta e cel mai „vizibil” lucru încifrat. O buchisire / relectură mai adîncă și mai atentă, cred, va descoperi surprize noi în acest sens. Principalul e că în asemenea mod se crează un azart al lecturii, o intrigă ce impune să revii la cele citite ca într-un joc matematic intelectual.
Funcționalitatea acestei numerologii e posibilă mai degrabă doar la nivel de volum și nu la nivel de publicații sporadice pe net (deși pe blogul lui Hose Pablo dinnou întîlnim propunerea de a procura noua sa carte cu 5 dolari). Ea pare a fi un schelet al masei ideatice din carte și orientează spre conceptul filosofico-ideologic de bază nu doar a volumului, dar și a grupării „Human Zone” la care s-a aliat autorul. Este vorba de Om – chintesența /a cincea esență/ a creației divine (decodificarea în spirit hindus a Om-ului, cred că este la fel posibilă în cadrul volumului). Repunerea umanului în valoare prin referire la simbolistica numărului 5 se decriptează și pe coperta cărții – imaginea omului (un pentagon geometric, o prezență a proporției de aur – principiul armoniei și frumuseții) completat totuși cu 2 aripi, din nou suma e 7. E puțin să fii doar un om /„om bun”, vorba lui Hoffmann/: „ah cât de frumos / îmi spun că e frumos totuși / lumea a început aici și nu va sfârși acuma / pur și simplu mi-ar trebui ceva” (p. 58). Sunt aripile angelice /de hulub?/ semnul dorinței a eului de a se metamorfoza înr-un poet, entuziast, muzicant, erou, titan, etc. (Hoffmann știa ce spunea)?

Clar este că asemenea autocodificări și legități sunt fie rezultatul unui calcul bine gîndit de autor, fie o expresie latentă a unei fuziuni intuitive / inconștiente a autorului cu opera sa, fie o invenție a cititorului obsedat să caute un secret / „sens ascuns” în orice carte pe care o citește. Nu este clar însă care din cele numite se potrivește mai bine volumului (re)citit. Și cîte, totuși, căpșune sunt în inima lui Hose Pablo?