Pre-scriptum: Mă refer la nașterea întru știință [...] Această naștere a venit o dată cu începerea unei terapii analitice. Până atunci știam diverse lucruri, știam să fac diverse lucruri. Obținusem câteva diplome și credeam, ca tânăr adult, că această zestre îmi era suficientă pentru a porni în viață și a reuși! Ca un Rastignac al timpurilor moderne, îmi închipuiam cucerirea lumii ca fiind o chestiune de putere, influență și mai ales recunoaștere. Această nevoie de a fi recunoscut, valorizat, confirmat mi-a structurat o parte a existenței. Dar de-a lungul terapiei am descoperit o altă formă de a trăi, mai creativă, mai dinamică, mai puțin reacțională, mai puțin violentă față de mine însumi. Astfel mi-am început des¬tul de târziu o educație de conștientizare, care îmi lipsise până la 30 de ani și fără de care suferisem atâta.

Jacques Salome, Curajul de a fi tu însuți


La ale mele trei decenii parcurse cu Pământul în jurul Soarelui, am cunoscut și oameni de litere cumva încă nenăscuți întru literatură, critică sau istorie literară, bătând pe margine aceste domenii, indivizi ce se comportă ca personajul kafkian în fața castelului, nici să intre, nici să plece. Lecțiile prost realizate, ca și o viață trăită în acest fel, sunt relevante pentru cei ce le privesc dintr-o parte... Folosind termenul blagian, acești increați literari, m-au făcut să (re)gândesc multe. Readucem aici eterna temă a paternității, a autorității divine și a viitorului creator patricid. Individul ce scrie, adus în fața lui Pater familias literar (exegetul, criticul sau istoricul literar), apare ca în fața lui Dumnezeu la judecata de apoi. Distanțarea de elementul patriarhal autoritar e echivalentă cu incapacitatea de a cunoaște divinitatea, incapacitatea unei funcționări similare, dar și realizarea echidistantă a faptului că elementul patern e cel care te formează, servind drept unic model existent. Această percepere a lucrurilor e intensificată la maxim într-o societate post-totalitară, în care perceperea lui Potestas era una acut educată, indusă pe parcursul a 7 decenii comunistoide.
În orice punct al Terrei și în orice epocă, exegeza de ieri este o ficțiune, o recompunere metatextuală a celor scrise. Jargonul specific analizei literare o declară, nu o dată, drept o ocupație a unei societăți ezoterice, bine edificate și delimitate, deloc permeabile pentru neaveniți sau temporar reticente pentru nou-veniți. Metatextul, firesc prin constituire și funcționalitate, apare și ca un remediu cu unele efecte secundare (în sensul socio-relațional). Comentarea, interpretarea și explicarea textului literar de un Alter (L)ego ajunge adesea să se manifeste ca un sistem de respingeri a inovațiilor literare, pompate în sus, de obicei de generația imediat următoare. Tot ce e nou se respinge și are neșansa să nu se impună cu adevărat, căci exegeza ventilează unele idei subiective (cum era și firesc să se expună o comunitate de subiecți) care devin mai târziu fixate drept adevăruri absolute. Există și o altă față a exegezei, adulația unui text în măsura în care acesta dispare „cocoțat” în vârful piramidei de texte despre text (situație similară celei din cartea „Merele de aur” semnată de Nathalie Sarraute). Nu vom invoca clasicul vers eminescian din opera cu titlul crestomatic despre acel „mititel” care va vorbi „deasupra tuturora”. Azi, însă, ne întrebăm retoric Quo vadis critica?
Există părerea că un critic „este un cititor sceptic, asemănător mai degrabă cu degustătorul decât cu băutorul adevărat” [2, p. 188-189]. Există însă o derivă, această degustare, la un moment dat, se transformă în gustarea narcisiacă din propria scriitură metatextuală, astfel „epoca reține încă un fenomen semnificativ: critica literară ce se transformă în literatură” [1, p. 47]. În feuda literară nu poți face critică fără caracter, fără personalitate în această dimensiune a scrisului, căci critica e bătăușă, e cu vervă. Analiza rece a textului literar nu mai este posibilă. Dar nici un patetism înflăcărat nu mai trece. E nevoie de o pasiune rațională, analitică astăzi, fără sufletisme poetice în domeniul criticii, cele din urmă fiind chiar cumva riscante. O ideologie nu poate fi înțeleasă cu sufletul. Putem constata însă o doză de tembelism în felul în care este percepută azi literatura social. Nu prea putem vorbi despre o ideologie literară funcțională în sens social, la moment.
Și totuși critica te învață să fii polemic, îți lărgește orizonturile până la o critică de ordin cultural, fiind o pistă ce te lansează să filosofezi limbajul, societatea ce îl produce și tot ea îl consumă. Dacă arta coboară în stradă, critica nu are decât să îi urmeze calea, căci strada este astăzi dimensiunea demosului cititor, care în stradă își face destinul politic, de ce nu l-ar face și pe cel literar?! Altfel, exegeza riscă să rămână prăfuită în vreo carte sau pe o poliță de bibliotecă. Aici însă intervine marele bruiaj informațional la care participăm cu toții. Asistăm astăzi la „o perturbare generală, subversivă, a tuturor sensurilor. Delegitimate în esență, exegeza, analiza de text, comentariul propriu-zis par lipsite de motivație și de sens [...] Există, în sfârșit, și o altă primejdie: excesul analitic, reflexiv, teoretizant. Se produce, în continuare, o cantitate enormă de glose, exegeze, comentarii de diferite categorii, în general minore, în spirit tradițional. De unde riscul de a nu mai citi literatură, ci doar despre literatură. Nimeni nu mai „citește” și „consumă”, la modul propriu, literatură. O avalanșă de literatură critică „secundară sau terțiară” „îngroapă” literatura, elimină pur și simplu contactul direct, genuin, personalizat, cu textul literar. O cauză foarte importantă este reclama și publicitatea modernă, mascată frecvent sub formă de „cronici, „interviuri”, „confesiuni”, produsele directe ale culturii de masă. Fenomenul (o mare realitate a epocii), studiat de sociologia literară și a lecturii, este scos bine în evidență. Literatura, devenită obiect de consum, se dovedește a fi „ambalată” cât mai atractiv și vandabil posibil” [1, p. 202].
Un alt aspect exegetic este tabuizarea unor nume în ambele sensuri, cel al sacralizării și cel al demonizării unor autori. În primul caz ne referim la un „nimic nou sub soare. Rămâne în Istorie dacă a marcat ceva, dacă a câștigat dreptul la o „bornă” – pionierat, inedit, audiență etc.” [3, p. 7]. Totuși unele voci consideră că a fi „în top ține de un vedetism snob și superficial care poate descuraja uneori valori serioase” [3, p. 7]. Totuși, un P.R. auctorial, în limitele unei axiologii raționale, e posibil, depinde de cine îl face, cu cine și pentru ce.
Desigur că vorbim și despre unele prezențe triste ale literaturii (autori compromiși, lipsiți de valoare), personaje repulsive ale scrisului, care insistă tupeist să facă literatură sau, mai bine zis, să se facă prin literatură. Acești cetățeni de „oroare” ai literaturii adesea sunt îngrozitor de ascultați. Deși declarați Nomina odiosa, sunt vandabili și prezenți în exegeză... E vorba de un rabat al sistemului editorial, care face reduceri axiologice pentru venituri comerciale. Acești neaveniții literari, fie că încă nu s-au impus, fie nu prezintă o valoare în sine. În cazul primilor, adesea un autor, care apare independent de o gașcă literară, de un critic care să îi dea acordul trecerii, pare cumva improvizat, tupeist. Dar spre deosebire de cei lipsiți de valoare, va parveni pa scara valorilor literare. Aici vine ideea de pubelă literară sau cum ar fi posibil să reciclăm autorii. În ambele cazuri există loc de unele amendamente și invective literare.
Prezența crestomatică, considerată până mai ieri un criteriu de selecție axiologică nu mai funcționează azi. Căci „poți forța intrarea în manuale, dar nu și intrarea în posteritate” [3, p. 8]. Și atunci care sunt mizele literaturii viitoare dacă autorul se vrea cu orice preț între două coperți, chiar dacă propune o literatură anodină? Cartea desigur va exista, rămâne însă la discreția posterității și a istoriei literare, căci „istoricul literar este, în cele din urmă, ipostazierea activă și reală a criticului, iar evanescența unei cercetări obsedate de faptul izolat devine condiția de a fi a istoriei literare ca alternativă a unei critici capabile să se pronunțe în deplină cunoștință de cauză asupra scriitorilor” [4, p. 16].
Critica, mai ales într-o epocă a cititorului emancipat, nu poate și nu trebuie să fie autoritară, exclusivistă, ea e mai degrabă ipotetică decât axiomatică. O eventuală moderație exegetică presupune faptul că până la urmă „critica nu trebuie să impună, orgolioasă, o atitudine de superioritate; sau: critica are datoria de a re-face „parcursul poetului”; actul critic, ca act descriptiv, înseamnă pătrundere „în articulațiile ei intime” (ale operei, bineînțeles) etc” [4, p. 110]. În spațiul post-sovietic, est-european, totuși critica literară are un cusur, o pronunțată vână conservatoare, i se trage din trecutul ei nu atât de depărtat de critic-nomenclaturist, cerberul ce mușca de mâna care se scria. Și azi, mandarinatul exegetic infantilizează orice îl calcă pe urme. Tendința academizantă impune un punct de vedere distins, conceptualizat, ce își are parcă un telos suprem, unul de neatins, „atingerea cu orice preț a unui scop, dobândirea unor influențe și profituri etc. etc. prin manipularea datelor zilei” [3, p.7].
Recunoaștem necesitatea existenței moderate a exegezei, prin crearea unei polarizări, unei dialectici de jos în sus și invers. Nu poate însă să nu uimească rigiditatea științifică pompoasă etalată publicului, unui public care are mai degrabă o educație TV și mai puțin una livrească. Deosebirea flagrantă, ruptura dintre critică și publicul simplu poate crea o situație similară cu acea în care monarhia engleză ar fi abolită chiar și de pe tronul ei simbolic, ocupat atât de discret astăzi. Exegeza literară nu mai trebuie să se comporte ca un ghid al Muzeului Literaturii, ca o nobilă a unui mare latifundiu literar. Pledăm pentru o critică echilibrată, dar incisivă, în stilul epocii. Azi când unele texte de critică literară cu față de publicitate merg pe flash-uri informative, putem constata statutul ei de mic-burgheză și atâta tot! Ciocoii literari (și de orice fel) nu mai pot provoca atâta disonanță, căci trăim într-o epocă în care estetica parvenitismului în orice fel poartă denumirea de „Formulă a succesului”, un fel de „American dream” literar și de orice fel, dream la care are dreptul oricine, într-o epocă declarată drept a șanselor egale.
Știm că „politica (și cea literară) înseamnă luptă pentru putere, sfori trase, prefăcătorie, înscenare, bătălie pentru statutul de vedetă, adică temporalia cu toate fețele ei bune și rele” [3, p. 7]. Aici în scenă apare o literatura furibundă cu autorul revoltat de exclusivism. Căci până la urmă, fiecare are atâta libertate cât are curajul să-și ia. Ieri (poetul optzecist basarabean, bucureștean și de oriunde... ) revoltat, azi în căutare de posturi și postúri, ieri în stradă, azi la Radio, TV, catedre, un fel de fripturism artistic, dar unul care nu mai e considerat drept unul rușinos, fiecare parvine nu „cum” poate, vorba cerebralului postmodern, ci „cât” poate. Ieri invectiv, azi pupând mâna puterii (apreciem delicatețea expresiei)... e dialectica vieții literare, doar că se întâmplă același lucru, optzecistul infantilizat mult timp de predecesori, procedează la fel ca și aceștia, adică a învățat lecția marilor înaintași.
Un lucru e cert, exegeză nu poți face fiind foarte tânăr, din lipsa multelor lecturi de calitate, or, omul de litere, homo exegeticus e un patriarh într-o toamnă lecturală, într-o parafrază frumoasă marqueziană. Iuventutea literară însă are tot dreptul la un impresionism literar, strigăte debordante, manifestate exuberant. Aceasta e soluția unei succesiuni sănătoase, maturizate, căci bolile copilăriei și ale tinereții (literare) sunt mult mai ușor de suportat la vârstele de început, mai grav e când ele revin în senectute...


Post-scriptum: Există o vârstă la care înveți ceea ce știi; și mai vine apoi o alta, când predai ceea ce nu știi: aceasta se numește a căuta. Vine, în sfârșit, o vârstă a unei alte experiențe: aceea a dezvățului, când lași să lucreze schimbarea imprevizibilă, pe care uitarea o impune sedimentării cunoașterilor, culturilor, credințelor pe care le-ai străbătut.
Roland Barthes, Lecția


Bibliografie:
1. Marino A., Biografia ideii de literatură, vol. VI, Dacia, Cluj, 2000.
2. Paleologu Al., Ipoteze de lucru, Cartea românească, București, 1981.
3. Petraș I., Cărțile deceniului 10, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003
4. Vlad I., În labirintul lecturii, Dacia, Cluj-Napoca, 1999.


* Text apărut în "Dacia literară", nr. 3-4, Iași, 2012.