Tema acestui roman fragmentar din secolul al XIX-lea este poetul și idealul creației sale. Dezvoltată, tema s-ar explica prin faptul că idealurile poetului, care este o pasăre ce s-a rătăcit printre noi, sunt stelele, primăvara, dragostea, fericirea și bucuria descoperirii universului cu tainele acestuia. Cântărețul sau îndrăgostitul cunoaște mai multe lucruri decât savantul, care euristic le gustă pe toate, fără subiectivitate personală și pasiune ardentă. Credința, fantezia și poezia, această treime sacră a artei, deschid adevărata esență a lumii, până în acele „mirabile semințe” despre care vorbea Lucian Blaga. Realitatea se percepe nu cu rațiunea, ci cu sentimentul, căci calea cea tainică duce spre interior, e în noi sau nicăieri.
Structura romanului: Prima parte a romanului, care a fost finisată - „Așteptarea”, ne prezintă, de fapt, pregătirile poetului pentru a deveni profetul care va schimba lumea sau care va putea să schimbe lumea sa interioară sub impactul macrocosmului. Heinrich își caută un loc în univers, o lume în care marea dilemă constă în faptul că nu există o unitate între spirit și materie. Lucrurile cu adevărat importante se săvârșesc în tainițele sufletului, iar lumea reală trăiește orbește, fără a-și contura niște idealuri. Scopul poetului este să aducă un „veac de aur” pe pământ, veacul uniunii spiritului cu realitatea.
Prietenul scriitorului, Ludwig Tieck, mărturisea că Novalis dorea să scrie încă șase volume, să creeze un fel de „Divină comedie” a romantismului, în care Ofterdingen trebuia să ajungă în Grecia, Roma și în Orient. Tieck a încercat să-l înlocuiască pe Novalis la „războiul de țesut” al texturii romanului, dar noi, cititorii curioși și cu mari capricii lecturale, am fi dorit un sfârșit scris de Novalis. Faptul că romanul nu a fost finisat, că Tieck a propus un final propriu, e foarte interesant pentru estetica receptării postmoderniste, noi astăzi fiind foarte deschiși pentru așa experimente artistice ca fragmentarea, fracturarea etc. unui autor ce considera că nu e nimic mai poetic ca schimbarea și amestecul lucrurilor neomogene. Aici putem menționa fragmentele lui Novalis, la care atât de des face trimitere J.L. Borges, cap de serie al literaturii postmoderniste. În țesătura romanului au fost inserate un mare număr de povești, istorii fabuloase ce nu au o legătură directă cu firul epic, dar care trădează acest fragmentarism al lui Novalis. Se pare că itinerarul romantic al lui Ofterdingen, ca și scriitura lui Novalis, continuă și azi în mintea cititorului. În peștera pustnicului, Heinrich a citit o carte care oglindea realitatea imediată, pe el și pe cei din jurul lui, or, noi astăzi ne întrebăm tot mai des dacă textul există ca lume sau lumea există ca text, dacă lumea nu e o mare carte de citire în care încăpem cu toții și ne fabulăm existența?
Accentul pe care-l pune autorul pe idealul romantic este specific unui romantism timpuriu. Nu știm cum ar fi scris Novalis mai târziu, dacă nu murea atât de tânăr. Poate că la el, ca și la Hoffmann și la alți autori intervenea ironia romantică, cea care într-un fel avea să salveze la nivel de scriitură proiectul literar al romantismului de o dezamăgire cumplită și de un orizont răsturnat al așteptării artistice. Chiar și în forma care ne-a parvenit, romanul e interesant prin ideea celor „două” mâini care l-au scris. Aici nu putem să nu ne amintim de medievalul „Roman al Rozei” scris de alți doi autori. Novalis și Tieck, o pritenie frumoasă, realizată și la nivelul creației, exemplu care va fi preluat ulterior de mai mulți scriitori.
Idei principale: Romanul abundă prolific în idei care pot fi citite gnomic și sustrase din text, pentru a funcționa independent. Una dintre ele, aproape că medială, constă în faptul că poezia este o reflectare a lumii celeste, ea e canalul prin care poetul vizionar se leagă de metafizicul magic, iar singura cale de re-creare a limbajului celest e calea poeziei, căci, după cum scria autorul, „nu numai poezia, dar și viața noastră trebuie să devină un vis, iar un adevărat autor de povestiri este și un vizionar al viitorului”. După Novalis viața cotidiană e o boală a spiritului, scriitorul german descoperind în existența telurică o încorsetare spirituală, un obstacol în realizarea idealului romantic. Se pare că Novalis împărtășește ideea lui Platon că poetul e un om rătăcit printre oameni, o ființă înaripată, zburătoare și sfântă.
Tot Novalis menționa: „Poezia este realul cu adevărat absolut. Acesta e nucleul filosofiei mele. Cu cât mai poetic e un lucru, cu atât mai adevărat este el”. Acest adevăr al po(i)eticului ține de o înțelegere aprofundată a lumii și lucrurilor înconjurătoare. Iată de ce „limba, cum spunea Heinrich von Ofterdingen, e într-adevăr un mic univers de semne și sunete. Iar omul, așa cum e stăpânul acestuia, ar vrea să fie și stăpânul marelui univers și să facă din el expresia liberă a lui însuși. Și tocmai în această bucurie de a revela în lume ce este în afara ei, de a realiza năzuința esențială și cea dintâi a ființei noastre, se află originea poeziei”. Or, poezia e actul suprem pe care îl poate săvârși umanul și prin care se poate înălța la o treaptă superioară a existenței sale.
Scriitorul consideră că lumea superioară e mult mai aproape de noi decât ne închipuim de obicei. Încă de aici, de jos, trăim în ea și o percepem, strâns îmbinați în țesătura naturii pământești. Poetul descoperă tainele și miracolul acestei lumi. „Tot ce este vizibil se leagă de invizibil”, afirma Novalis. Stihia poetică este miraculosul, care contribuie prolific la crearea unor mistere și mai mari în universul creației. „Magia e arta de a folosi după voie lumea simțurilor” – iată ce crede scriitorul. El visează la o stare „magică”, în care omul să dispună cu totul conștient de acest simț superior. Tocmai prin această conștiință se definește în ochii săi geniul: „Geniul e acea facultate de a vorbi despre obiecte imaginare ca despre niște obiecte reale și de a le trata ca atare”.
Omului ca ființă duală îi corespunde un spațiu dual – cel exterior și cel interior. Astfel, el trăiește și gândește pe două pla¬nuri în același timp: planul realității actuale, simple, al conștiinței noastre incomplete, și planul aceleiași realități, transfigurate prin magie, voință, dragoste. În acest sens, Heine menționa că Novalis e înconjurat de un aer albastru-senin, el vede peste tot minuni, el ascultă cum vorbesc plantele, el știe taina fiecărui trandafir, dar odată cu venirea toamnei, când natura moare, moare și Novalis.
Personajul romantic: Ofterdingen este omul cuprins de o melancolie aproape tragică, copleșit de o mare tristețe și vise stranii, e un singuratic, care nu își simte pământul sub picioare. „Heinrich von Ofterdingen” e un bildungsroman al lui Novalis, dar un bildungsroman în ceea ce privește etapele de dezvoltare ale spiritului artistic tânăr. Astfel, Novalis a căutat în povestea găsirii de sine a artistului evadarea din îngustimea realității și mântuirea prin poezie, iubire și credință, simboluri ale cauzei prime, pătrunsă de forțe tainice. Alți critici au văzut în el un roman-mit, prin simbolurile mitice pe care le propune. Într-adevăr, celelalte personaje sunt în mare parte niște simboluri: Matilda este Erosul întruchipat, Klingsor simbolizează Poesisul. E vorba și de o exploatare a mitologiei și simbolisticii medievale, romanul e plin de acel suflu medieval, care la Novalis e sinonim cu o lume a fabulosului.
Cronotopul drumului: Poetul romantic, în căutarea inspirației implică întreaga lume, el e un homo viator, un călător ce pelerinează prin pădurea de semne. Cum ar fi spus Umberto Eco, el cunoaște universul ca pe o carte, îl descifrează și îl recodifică. Itinerarul simbolizează tinderea spre perfecțiune, nu contează scopul, ci calea spre el, contează căutarea și călătoria în sine ca în cazul lui Child Harold la Byron. Poeticul, fiind determinat de căutare, care e o condiție imanentă a acestuia. După Novalis, „visăm la călătorii prin univers, dar oare universul nu e în noi? Adâncimile spiritului nostru nu le cunoaștem. – Spre înlăuntru duce calea misterioasă. În noi, sau nicăieri, e veșnicia cu lumile ei, trecut și viitor”.
CronoTropul [1] artistului: Numele personajului e un nume real al unui artist din Germania medievală, dar autorul s-a limitat doar la nume, restul este o fabulație proprie lui Novalis. Heinrich e poetul cântăreț, Ofterdingen, din secolul al XIII-lea, minnesingerul - trubadurul german care, asemeni lui Orfeu, își pierde iubita în moarte (e vorba de faptul că autorul a avut o iubită, Sophie von Kühn, care a murit de tânără, ceea ce i-a produs o puternică traumă sufletească, cu importante ecouri în opera lui - motiv autobiografic).
În roman autorul precizează că cea care deține adevărul este Sophia. Aici se pare că autorul face trimitere la mitul medieval al Sophiei. Acest mit este expresia unor factori culturali și sociali complecși. Principala presupoziție a mitului este aceea că ordinea din lume e patriarhală și într-un anume mod incorectă față de elementul feminin. Revolta ei nu este de obicei lipsită de o anume justificare. Mitul Sophiei exprimă aceeași atitudine ambivalentă față de cultură. Dacă Sophia nu ar fi făcut nicio greșeală, omenirea nu ar fi existat, dar nici gnoza nu ar fi existat.
CronoTropul florii albastre. Congenerul lui Novalis, Coleridge se întreba dacă un om a fost în vis în rai și a primit drept dovadă a aflării sale acolo o floare, iar trezindu-se strânge această floare în mână – ce se întâmplă atunci? Putem constata astfel pătrunderea romanticilor în intimitatea organismelor florale nu doar în acest roman. Spre exemplu, la Poe, apare imaginea unei flori aduse din viitor, Eminescu și Leopardi valorifică și ei acest simbol. Florile sunt, ca și stelele, un element al metafizicului romantic căutător. E un simbol mistic al sintezei dintre creație și increație (termen blagian), al umanului și spiritului universal. Floarea albastră, acea magică stea sufletească, în special, e o floare celestă prin cromatica ei. Floarea albastră, prin ideea ei de perenitate naturală este antinomică aurului și banilor, e o valoare cerească, o utopie ce înalță firea mai presus de lăcomia acestei lumi, ea e valoarea latentă ce exprimă tainicul, depărtatul, indefinibilul, indicibilul, iată de ce va deveni acest semn floral un simbol romantic al tinderii spre metafizicul infinit. Mai târziu, în creația simbolistului Maeterlinck floarea albastră va prinde aripi și va „zbura”.
Existența lui Heinrich are o țintă: țara întrezărită, împărăția florii albastre, el crede că acest paradis zărit în timpul nopții e mai real decât universul obișnuit. Floarea miraculoasă e obiectul căutat de el în călătoria sa. Naratarul constată nu întâmplător că în lumea cotidiană nimeni nu ar sta să gândească la flori. Mai ales la o oarecare floare albastră și mai ales la vârsta de 20 de ani ai lui Heinrich. Dar, pentru cel din urmă, acea floare e calea unei contemplări interioare. Iată de ce el va fi atras de liniștea singurătății, a tăcerii metafizice din sânul naturii, a munților și văilor. Floarea albastră e și Matilda (în germana veche „putere în luptă” și „frumusețe periculoasă”), e iubirea care inspiră și înalță spiritul poetic. Îndrăgostindu-se, Heinrich poate să-și ducă la bun sfârșit misiunea de poet-creator, căci Erosul și Creația sunt esențe eterne.
După noi, floarea albastră e un Aleph romantic al lui Novalis în care converg toate năzuințele și din care reies toate împlinirile, albastrul e, în fine, culoarea accesului la universuri spirituale superioare; e o culoare marială ce simbolizează din plin detașarea de valorile materiei. Acest albastru al idealului înălțător la finele secolului va trece într-un violet al nevrozelor simboliste (albastrul combinat cu roșul sângeriu sau poluat de negrul unui Mal du Siecle), al neîmplinirii metafizice.
CronoTropul oniricului: De obicei, Novalis este interpretat ca un scriitor al visului și al contemplării, dar e important de menționat că biografia lui demonstrează o deschidere pragmatică spre realitate. Natura, pentru el, spre deosebire de mulți romantici, nu e doar un obiect al contemplării, nu e o ruină a lumii de ieri din „secolul de aur”, e chiar o stihie a acțiunii (poetul a fost inginer-miner și a studiat cu mult empirism geologia și tot ce ține de ea, acea astrologie ce introspecta munții, cum spunea Novalis). Or, el era artistul care peste lumea obiectivă știa să suprapună mantia miraculoasă și vizionară a poeziei.
Pentru poet, observa Novalis: „lumea devine vis, visul devine lume”, iar „poveștile țin ascunsă istoria lumii în ele”, așa încât visele se pot realiza doar în dimensiunea basmului. Astfel, consideră Sergio Givone, neantul reprezintă condiția ca adevărul să se ivească și de aceea lumea, cum a spus Novalis, trebuie să devină basm - pentru a accede la „semnificația ei cea mai înaltă, și nu pentru a o anula”. Pentru Novalis ceea ce transformă lumea în basm este interpretarea sau, ca să folosim cuvintele sale, romantizarea (dar a romantiza nu înseamnă altceva decât, tocmai, a interpreta). Astfel, romantismul lui Novalis nu e altceva decât codificarea lumii în itemi de poveste. Entuziasmul specific romantic de care dă dovadă autorul în scrierea operei ilustrează încă o dată acel spirit al evadării onirice în trecut, spirit care domina epoca romantică.
Albert Beguin consideră că visul despre care e vorba în „Ofterdingen” e altceva decât simplul vis nocturn: este manifestarea unei realități invizibile și totodată expresia unei conștiințe superioare, accesibilă grație magiei poetice și menită să rezolve într-o zi contradicțiile fundamentale ale vieții. În sensul acesta, visul nu se mai opune conștiinței; ceea ce încă e vis, pentru ființe ca noi, într-o zi va fi conștiință totală. Fragmentele lui Novalis precizează în termeni filosofici această doctrină, pe care tocmai am văzut-o în expresia sa mitică. Romanul lui Novalis e plin de miracol și magie. La aceste ambiții „magice” Novalis a ajuns datorită celor două experiențe conjugate: a vieții și a visului, dar vorbind despre dimensiunea oniricului, Novalis considera că viața nu e vis, dar ea poate cândva să ajungă la înălțimile acestuia. Așadar, reiese că visul e o formă superioară a existenței și epistemei umane.

1 - Mihail Bahtin a propus termenul de Cronotop, noțiune preluată din biologie, prin care se înțelege o categorie a formei și conținutului în literatură, în care are loc contopirea indiciilor spațiale și temporale într-un ansamblu inteligibil și concret. Astfel, timpul se condensează, se comprimă, devine vizibil din punct de vedere artistic; spațiul se intensifică, pătrunde în timp, în subiect. Noi prin CronoTrop avem în vedere un termen ce se referă la regularitatea și frecvența unui ritm, în contextul nostru e vorba de un ritm literar repetitiv. Noțiunea de CronoTrop e preluată din fiziologie și parțial corespunde semantic noțiunilor de constantă și izomorfism.