Caier isprăvit -
motanul încă toarce-n
poala bunicii

Claudia-Ramona Codău

Poemul te cîștigă prin atmosfera tihnită care emană din imaginea domestică a unei îndeletniciri străvechi. Întreaga sa recuzită evocă acea viață patriarhală pe care unii dintre noi am mai prins-o și căreia acum îi ducem dorul. Torsul, cu ritmul său domol și monoton, firul subțire și fragil înfășurat încet-încet pe fus au căpătat din vremuri imemoriale o simbolistică intim legată de cursul vieții. Torsul pare să furnizeze fibra cea mai potrivită pentru povestea vieții.

Citind poemul fără a-l rupe în două, lăsînd continuitate acestei harnice și fără de sfîrșit preocupări, ne încîntă felul în care ea se prelungește molipsind motanul pentru care torsul, schimbînd registrul, devine doar incantație trîndavă. Între caier și poala bunicii, mimînd toropeala motanului, nu se poate să nu resimți desfătarea poveștii toarse cu aceeași inepuizabilă răbdare a bunicii și ascultată cu lipsa de griji și fervoarea nedisimulată a copilului care ai fost odată.

Dacă, respectînd continuitatea de sens, am surprins atmosfera poemului, repunînd în drepturi kireji-ul, înțelegem că prima imagine simbolizează divergent nu doar un sfîrșit al caierului de povești care era bunica, ci și al vremii miraculoase cînd eram copii, ca și al acelor timpuri patriarhale care nu se vor mai întoarce niciodată. Decît poate în scurte clipe cînd nostalgia ne va readuce imaginar cu capul în poala bunicii unde torceam și noi la unison cu sfîrîitul neobosit al fusului ce aduna răbdător fir pentru urzeala prin care să se țeasă povestea vieții noastre.

Dar poemul pare să încurajeze totuși comportamentul impenitent al celui care, în ciuda caierului isprăvit, mai poate toarce fir nou în poala visului.