Cărțile au intrat și ele în conul de umbră al dictaturii de piață. Volens nolens autorul „se vinde”, cultura devine o marfă ce depinde în mod direct de cererea comercială și lumea editorială. E cartea o marfă? Cartea e o marfă într-o lume în care ce nu e „promovat” nu există. Astfel apare brandul ca persoană – autorul, iar critica își ocupă statutul comod de publicitate profesională.
Tot mai des auzim apelul Sirenei de publicitate care ne îndeamnă să cumpărăm cărți, să ne creăm biblioteci prin procurarea unui ziar, etc. „Așa cum există trusturi transnaționale, există și o publicitate literara transnațională, dominată de marile concerne de presă și edituri” [5, p. 95]. Or, „literatura, devenită obiect de consum, se dovedește a fi „ambalată” cît mai atractiv și vandabil posibil” [5, p. 202].
Literatura apare peste tot, coborînd deja din Parnas, o vedem în reviste literare din Europa, care au copiat modelul social de revistă-bîrfă. Nu ne uimește nici faptul că bine-cunoscutele reviste de modă anunță concursuri pentru cel mai bun roman al anului. Ceea ce nu încape în matricea vandabilității literare încape în tiparele unei estetici de excludere a necorespondentului (literatura necomercială). Promoțiile literare sunt o imanență a epocii postlivrești, doar așa „reanimăm” cartea, o relansăm.
Traducerea literară este cu siguranță o tehnică promoțională, în acest sens. „Exportul” literar e posibil doar așa, mai ales pentru literaturile mici ale Europei de Est. O carte tradusă dintr-o limbă occidentală are în spațiul postsocialist un statut aparte. Ea vorbește despre un standing (engl.): situație, poziție, nivel de viață, rang, prestigiu social al celui ce o ține în mînă; iar în sensul unei lumi de publicitare, cuvîntul sugerează și un bun confort. Astfel, „valoarea pe care o ia nu mai e instinctivă și psihologică, ci tactică”[1, p. 148]. E vorba de o tactică, o strategie promoțională a autorului, titlului și posesorului cărții. Locuind un spațiu al interiorului, o lume de design, nu doar cartea, dar „chiar și opera de artă, originală sau în reproduceri, nu mai apare ca o valoare absolută, ci la modul combinatoriu... al mobilierului și spațiului” [1, p. 148]. Acest spațiu, mimînd modele occidentale nu acceptă cu ușurință o carte fără acel „standing” al prestigiului, astfel va fi o carte tradusă dintr-o limbă străină cu pondere internațională sau un autor autohton bine promovat și cunoscut (inclusiv prin traduceri).
Limba țintă, publicul țintă sunt un segment de piață culturală. O traducere reușită este o publicitate auctorială, dar și o promovare pentru cultura-matrice a limbii sursă. De calitatea traducerii depinde promovarea ulterioară în acea cultură-piață. Dividendele obținute nu țin doar de partea financiară, aici vorbim mai degrabă de un „profit” de imagine, de un PR cultural internațional. Investițiile naționale în traduceri pot fi considerate drept strategii de integrare într-un nou areal cultural.
Cărțile Estului sunt într-o febrilă căutare a Vestului, obiectiv fiind traducerea advertorială, profitul cultural. Dar în pofida acestei vandabilități (pînă la vandalizare) a literaturii, traducerea nu poate fi comercială, ea trebuie să rămînă a fi mereu efectuată cu profesionalism. Traducătorul literar, maestru în arta transpunerii glotice, va fi în primul rînd un mare creator, mîna atentă la accente, rime, eliziuni, diftongări și alte specii alte faunei fonetice, mai ales cînd va fi vorba de un text poetic, căci traducerea literară este un domeniu practic separat de regulile generale ale traductologie, mai ales că cea din urmă în ultimul timp se orientează tot mai mult spre limbajele specializate / sectoriale. Nu vom putea opera cu tehnicile și regulile generale în traducerea unor texte artistice.
Traducerea artistică conține o idee de sacralitate: “Ideea traducerilor literale provine din traducerile Bibliei” [3, p. 67], spre exemplu, “vechii evrei nu aveau superlative, drept care nu puteau spune “cîntarea supremă” sau “cîntarea cea mai bună”, iată de ce spuneau “cîntarea cîntărilor” [3, p. 63]. În acest sens putem afirma împreună cu Borges că „de fapt, se poate spune că traducerile literale sunt generatoare nu numai de ciudățenie și lipsă de grație ... ci și uneori, de stranietate și frumos” [3, p. 64].
Intraductibilul este, însă „piatra de poticnire” a celui acre traduce un text literar. Marele paradox, că însuși termenul de intraductibil este acea sintagmă pe care o putem folosi (și o folosim cu succes), o putem înțelege, dar pe care nu suntem capabili să o traducem. În acest sens, Alfred North Whitehead menționa că printre multele greșeli umane există și greșeala dicționarului perfect, greșeala de a crede că, pentru orice percepție a simțurilor, pentru orice afirmație, pentru orice idee abstractă, se poate găsi un echivalent, un simbol exact în dicționar.
Intraductibilul sugerează ideea că în trecutul formării idiomurilor oamenii aveau nevoie de anumite cuvinte pentru comunicare, pe care le și produceau. Astfel, fiecare națiune își producea doar acele cuvinte de care avea nevoie. Or, intraductibilul e discrepanța dintre nevoile glotice ale două sau mai multe arealuri glotice. Astfel, aspectul infailibil a limbii literare este un imperativ și totodată o utopie.
Un traducător bun va ignora faptul că „munca traducătorului e întotdeauna privită ca fiind inferioară – sau, și mai rău, este simțită ca fiind inferioară – originalului, chiar dacă, la nivelul expresiei transpunerea se dovedește la fel de bună ca textul” [3, p. 61]. El va opta pentru așa-numitele traduceri fericite. Nefericitele traduceri sunt o imanență a „mimesisului” glotic. Traducătorul nu trebuie blamat pentru acest lucru.
O traducere ce se prezintă drept o surdă reverberație a literaturii europene nu va încăpea în matricea limbii țintă, astăzi cînd limbile străine nu mai constituie o dificultate în spațiul estic, întotdeauna va veni o altă mînă care va dialoga și va propune altceva, mai fericit. Traducerea dintr-o limbă romanică în alta reprezintă o mare comoditate lingvistică. Mult mai dificil se vor realiza traducerile din limbile exotice, care astăzi tot mai mult ne atrag atenția culturală: chineza, japoneza, araba, etc.
„O traducere trebuie să fie o călătorie într-o țară străină” [6, p. 637], dar și o vizită a străinului în țara noastră, căci „o bună traducere reprezintă produsul unui echilibru delicat între național și străin, între felul de a se exprima al limbii în care și din care traduci” [6, p. 635]. Iată de ce „un traducător este și trebuie să fie un artist...” [6, p. 637], un negociator al Verbului artistic, care va merge pe o literatură de mediere, o poetică comparată, de unde și preocuparea pentru imaginea străinului (traducerea celuilalt dar și o auto-traducere).
Retorismul situației impune întrebarea cum să depășești barierele identitare, venind în întimpinarea Celuilalt, a Străinului, a alterității, mediind dialogul culturilor și translației produselor lor?! Cuvîntul translație trebuie luat aici literal și în toate sensurile posibile. Și mai cu seamă în acela de traducere – un concept pus sub embargo sever de comparatismul tradițional. În această privință, Daniel-Henry Pageux face un viraj de o sută optzeci de grade. El sugerează la un moment dat că este preferabil să îl citești pe Thomas Mann în traducere, decît să nu-l citești deloc în germană.
Aici survine spre abordare și rolul traducerilor în relațiile dintre literaturi, tipologia, receptarea traducerilor, conceptul de tablou lingvistic al lumii, traducerea ca o interpretare a operei, noțiunea de limbă-intermediar în procesul traducerii. Referindu-se la acest fapt Blaga era de părerea că literatura noastră așteaptă să fie cunoscută în străinătate prin traducerile făcute de românii care pleacă peste hotare, căci alții demult fac acest lucru [2, p. 74]. Tot el vorbea și de traducerile proaste care defavorizează opera sau despre articolelor autorilor de peste hotare care prezintă în presă o informație distorsionată, despre unii scriitori de aici. Aceeași idee o expune și V. Ciobanu (n.1964), scriitor contemporan din Basarabia: „... dacă realizăm puține traduceri din alte literaturi și nu ne propagăm valorile proprii, nu vom avea suficiente oglinzi în care să ne privim spre a ne cunoaște mai bine, vom suferi de lipsa termenilor de comparație, vom exalta virtuțile autarhiei și vom demoniza străinătatea” [4, p. 27].
Desigur chestiunea se complică, după cum consideră Dan Grigorescu, cînd depășește sfera de acțiune a unor termeni ce indică un contact direct cum ar fi traducerea, imitația, adaptarea, stilizarea.
Așadar rămânem în așteptarea unor dragomani (arhaism pentru „tălmaci, traducător, interpret”) ai literaturii noastre !

Note:
1. J. Baudrillard, Sistemul obiectelor, Echinox, Cluj, 1996;
2. L. Blaga Vederi și istorie, Porto - Franco, Galați, 1992
3. J.- L. Borges, Arta poetică, Curtea veche, București, 2002;
4. V. Ciobanu, Valsul pe eșafod, Cartier, Chișinău, 2001;
5. A. Marino, Biografia ideii de literatură, vol. VI, Dacia, Cluj, 2000;
6. T. Vianu, Ceva despre arta traducerii // Studii de literatură universală și comparată, Editura Academiei, București, 1960;