Perfecțiunea trebuie să fie un cristal cu o infinitate de fețe. Adică Dumnezeu! De aceea divinul este superlativul absolut. Omul,zidit după "chipul și asemănarea" zeului,are și el o infinitate de fețe. Dar nu conștientizează asta. Cei mai mulți, cu "ce-i în gușă și-n capușă", își percep o singură față. Și fiecare, cu cât e mai simplu, se dă mai fățos! Încearcă să fie cât mai vizibil, devenind însă și mai ușor descifrabil. Are și el o față și se definește prin ea. Adică se reflectă tot în fața celorlalți. Toată ziulica și-o admiră în ochii celor din jur. Și în fiecare ciob! O afișază fudul nevoie mare pe sticla televizorului, la sindrofii și pe unde mai poate. Chiar și pe garduri, ca un narcis fals ce este! Habar nu are însă că, arătând totul, i se observă în fapt sărăcia. Și în ochii celorlalți el este prostul!
Marile spirite mai au o față ascunsă, invizibilă. De aceea sunt mai complicate. Un pic ciudate și cu o coloratură aparte. Înțeleptul are o față pentru ceilalți și una numai pentru sine. Cea de-a doua, niciodată arătată! Foarte puțini pot s-o observe pentru că ea este elevată. De aceea aceștia îi zic elevatul! Depinde însă cine privește. Între un fățos și un elevat prostul preferă întotdeauna simplitatea. Adică, inconștient, se alege pe sine!
Elevatul își arată doar fața vizibilă. Pentru a putea fi și el ca ceilalți “în rândul lumii”, a părea la fel ca ei. Cei de-o seamă cu el îl ghicesc însă, descoperă acest artificiu. Și îl taxează, spunându-i fățarnic. Neștiutorii însă îi dau un sens peiorativ. Dar diferența între un “fățos” și un “fățarnic” e de unul la doi. Cam aceeași dintre pământeanul de rând și miticul Ianus. Numai că acela avea două fețe perfect vizibile.
Geniul mai are și o a treia față. Pe care însă nu și-o vede nici măcar el! Abia și-o întrezărește... Doar uneori, în momentele de grație, când i-o “iluminează” Dumnezeu! Relevație, este numele acestei a treia fețe! De aici modalitatea specifică a manifestărilor sale se cheamă revelație. Sunt destui elevați dar foarte, foarte puțini dintre ei sunt și revelați. Aceștia, nevăzându-li-se și a treia față, în mai toate timpurile, rămân necunoscuți și neânțeleși. De regulă, numai posteritatea îi relevă!
În jungla culturală se întâlnesc și fățosul și elevatul și revelatul. Primul reduce lumea la propria față. Și, de regulă, se încruntă tot timpul ori zâmbește fals încercând să se impună ori să se facă plăcut. Are un singur vis, să fie adulat! Pentru el, lumea îi e leită. De aceea i se pare simplă și total accesibilă. E convins că el o cunoaște și controlează în totalitate. Ce nu "vede" el nu există! Elevatul, primind lumea prin cele două fețe, nu știe care este cea reală, adevărată. Și atunci se îndoiește de sine și de ea. E preocupat să găsească criterii pentru a o înțelege și a se orienta corect. Revelatul, în schimb, e un pesimist incorigibil. Are tragica autopercepție că, din infinitatea de fețe ale lumii, el întrezărește numai trei. Și uneori, în momente de grație, mai intuiește alte câteva. Pentru el, lumea e o infinită prismă. Și e mereu disperat că nu știe nimic. Se consideră infirm și e îngrozit de condiția sa umilă. Aceea că e doar trinitar! Pentru ceilalți el pare, însă, un soi de zeu pământean. Pentru că are o față omnivizibilă, perceptibilă și pentru proști. Una pentru sine prin care își sesizează propria imperfecțiune. Și o a treia în care se reflectă, foarte palid, nuanțe ale divinității!
Celor mai mulți nu le ajunge o viață pentru a fi în stare să-i deosebească și diferențieze pe cei trei. Pune-i, însă, în fața unui cristal și observă-i! Fățosul, mânat de instinctul propriei infirmități (nu are decât o singură față), îl sparge din orgoliu prostesc. Ori și-l face obiect de podoabă. Grija lui primordială nu e să-l admire și înțeleagă, ci să-l aibă! Este reflexul natural al săracului… de fețe și implicit cu duhul! Elevatul încearcă să vadă dacă cristalul e natural ori fals. Pentru a ști cum să-l folosească. Revelatul se raportează, însă, la perfecțiunea lui ca la un reper existențial. Și inconștient și-l alege model al propriei deveniri. Își face din el năzuință secretă și speranță a propriei automodelări…
Eu, despre mine, ce să spun? Nu știu câte fețe am. De una sunt sigur! O privesc în ochii celorlalți și nu prea o plac. Pe cealaltă mă tem să o arăt. Când reușesc să adorm, însă, visez multidimensional. Și mai mereu color! Mă văd plutind așa pe deasupra tuturor. Mă întind pe spate, întorc palmele spre pământ, mă sprijin pe ele și mă înalț, mă înalț... De acolo văd ce nu vedeam de jos și aflu răspuns la o mulțime de întrebări. Păcat că, dimineața, uit aproape tot! Să însemne că, măcar noaptea, sunt un soi de geniu? Ce aberație... geniu nocturn! Adică, ”iluminatul” de noapte… Cum răsare soarele îmi privesc fața adevărată schiloadă, hâdă și îmbătrânită de necazuri, coșmaruri și insomnii. Încerc să mă obișnuiesc cu ea, să mi-o accept și să mă consolez. Totuși… măcar noaptea pot fi și altcineva. Și uneori, prin această față nocturnă, pot să mă imaginez ce vreau eu. Ce s-or fi făcând oare ăia care nu pot nici măcar să se viseze?