Deși aproape toată acțiunea romanului se petrece pe parcursul a doar două zile, – zilele celor două solstiții de peste an, – e destul timp pentru ca poveștile lumii să se repete:
O Marie naște un prunc voinic. Era din alt oraș, dar venise cu logodnicul „pentru vreo treabă, cine știe, pe la sfat, pe la miliție, pe la doctor.” Nașterea are loc în seara solstițiului de iarnă, seară care în familia lui Antipa era sărbătorită ca Ajun al Crăciunului.
Groparul este și el personajul unei alte povești: nimeni altul decât Caron cu luntrea sa. Fusese șlefuitor de oglinzi și argintar dar când a simțit că focul și metalul nu mai au secrete pentru el, a ales apa: „m-am făcut luntraș, adică un fel de vameș care te trece dincolo”.
Copilul Feliciei și al lui Antipa, încă nenăscut, privește „din leagănul lui depărtat” împodobirea bradului. Se va naște abia la sfârșitul poveștii, după ce i se promite Tinerețe fără bătrânețe și Viață fără de moarte.
Dar cea mai importantă poveste din roman este cea a „oglinzii străvechi” scrisă de Vang Du, oglindă miraculoasă care conferă deținătorului puterea de a cunoaște viitorul. Ea aparținuse cu mult, foarte mult timp în urmă cititorului în ramuri Su Cio. Apoi se pierduse.
De fapt, de aici începe romanul lui George Bălăiță.
În casa lui Antipa exista o oglindă ciudată. O oglindă mare, primul obiect adus în casă ca dar de la mătușa Melpomena. Luciul ei se învechise, o ceață fumurie îi acoperea acum suprafața conturată de marginile de bronz. „Să treci dincolo și să cobori. Poate este acolo o scară sau atârnă o frânghie”. Așa gândește Antipa când, privind oglinda care „nu vrea să întoarcă nimic din ce primește”, se așază în fotoliul Baroni încercând să prindă esența schimbării care se produsese în cosmos: trecerea întunericului spre lumină, a frigului spre căldură ori a adâncului spre înalt: noaptea solstițiului de iarnă.
Doar că prezența acestei oglinzi îi va atrage un sfârșit tragic. Pentru că întreaga acțiune a romanului conturează, pe măsura desfășurării sale, pașii parcurși de personaje până la aflarea oglinzii. Când Anghel își dă seama că puterea de a anticipa a lui Antipa se datorează faptului că oglinda este la el, va pune capăt șirului de morți, cu încă o moarte: cea a lui Antipa. Sau, în exprimarea lui Viziru, va găsi „măsura glumei noastre”.
Personajele cărții dau un colorit aparte romanului, îmbinând tragicul cu comicul, esențialul cu derizoriul, seriozitatea cu glumele nu întotdeauna „de râs”.
Antipa este personajul în jurul căruia se țese întreaga acțiune, atât în cele două zile ale solstițiului (de iarnă mai întâi și mai apoi de vară), dar și după șapte ani, când fostul judecător Viziru încearcă să afle adevărul. Pentru că totul a început de la o glumă, în urmă cu mulți ani. „Și eu vreau să știu până unde se poate glumi”, spune acesta.
Antipa era funcționar la starea civilă, calitate în care elibera certificate de deces. Acest „funcționar al neantului” glumea, completând certificate de deces pe numele unor persoane în viață care, oricât de sănătoase erau, decedau apoi aproximativ la data pe care acesta o trecea în act. Cu tot mai multă precizie, de la o glumă la alta.
„Nebunia începe cu o glumă” gândea Antipa în dimineața solstițiului. Iar pe marginea unui ziar scrisese: „... întotdeauna broaștele țestoase mi-au dat un sentiment de siguranță, ceva înțelept și caraghios, o nostalgie după vremurile de aur, când eram doar un fir de polen...”. În aceeași dimineață, profesorul Baroni urca treptele la pălărier gândind, în timp ce privea căciula de vidră a acestuia: „ce animal elegant și puternic care se mișcă în apă și pe pământ cu aceeași ușurință (...) și cât de crudă, dar ce sublimă cruzimea asta, ea este atât de jucăușă încât toată ziua nu face decât să se zbenguie și din joacă îl omoară pe partener, să zicem, o broască țestoasă bătrână și înțeleaptă.”
Antipa a fost omorât de Anghel, pentru a curma șirul glumelor început cu Biduică, paznicul de la baia comunlă, continuat apoi cu doctorul Gaiu, Costache Onu, preotul Zota. Total șase.
August pălărierul era „un fel de cronică vie a orașului” care știa să gumească pe seama propriei persoane. La afirmația profesorului Baroni: „Suntem niște bravi bătrâni temerari”, acesta adaugă: „Parcă am fi vii.” Vorbind despre el, judecătorul Viziru afirmă: „Nu știu cum trec anii peste moșneagul August, dar el este chiar Timpul. Îl ascult, dar îl înțeleg prea puțin.” Dar, după cum Antipa sesizase, între blajinul și înțeleptul pălărier din Albala și Anghel, supraveghetorul de la Casa de Apă din Dealu-Ocna (și totodată pacient al doctorului Lambrini) exista o strînsă legătură: Anghel „este într-un fel partea nevăzută, întunecată a lui August. (...) Ei sunt un singur om.” Cuvinte al căror tâlc e înțeles de către cititor abia la sfârșitul cărții, când August îl „vizitează” deseori pe Anghel, până la „identificarea” cu acesta.
De altfel, toate personajele se comportă diferit în cele două localități, respectiv la vremea celor două solstiții. Viziru afirmă că „între Antipa din decembrie de la Albala și Antipa din iunie la Dealu-Ocna era drumul lung de la omul domestic la omul furios și liber”.
Profesorul Baroni este un bătrân pensionar, „autorul unui celebru tratat nescris”.
Iacubovici, ajutorul bătrânului pălărier era „un român jumătate bulgar, jumătate sârb”.
Doamna Stănciulescu, o vecină atât de „prinsă” de obișnuința bârfei încât, venită la Antipa (care avea musafiri) uită că trebuia să telefoneze la salvare întrucât Maria urma să nască. De altfel, despre ea, Pașaliul avea să afirme: „În gura ăsteia sunt terase înguste și o vale adâncă pe unde curge o apă spre care se deschide o peșteră și pe terase, la marginea peșterii până la malul apei stau femei trântite pe burtă sau pe spate, sute, mii de femei care vorbesc întruna fără să se asculte între ele.”
Dar cel mai expresiv personaj este Pașaliu. Un fel de cititor de profesie care nu ezită să ceară cărți de la cei cu care intră în contact și să se bucure ca un copil când le primește. Scrie articole la ziare locale, dar rareori îi sunt publicate. Are darul beției și are și o teorie originală în domeniu, pe care i-o spune lui Viziru: „Orice om are dreptul să bea un sfert de țuică. După ce a băut sfertul, acest om devine un alt om. Și acest om nou are dreptul să bea un sfert de țuică. Dar după sfertul ăsta, omul devine un alt om. (...) Ceea ce mă nemulțumește în structura omului nou, domnule jurist, este lipsa ei de finalitate.”
Un mănunchi din poveștile lumii într-o nouă poveste, așezată între două lacrimi: „trecutul ca un frig întunecat într-o lacrimă”, cuvinte scrise de Antipa cu mult timp în urmă, de multe ori, cu diferite culori și găsite prin hârtiile lui de judecătorul Viziru. Și „lumea încape într-o lacrimă” gândește Felicia la sfârșitul poveștii când, deși copleșită de tristețea morții lui Antipa, se bucură dându-și seama că este însărcinată.
O carte încărcată de simboluri, scrisă de o manieră ce nu-ți permite relaxări ori deconectări în timpul lecturii, întrucât ai putea pierde tocmai esențialul. Nu cred că George Bălăiță a ales acest stil “pentru a da de lucru criticilor pe următorii trei sute de ani”, asemeni lui James Joyce. Ci pentru că acesta îi vine ca o mănușă.