DUPÃ CE a dat la iveală, în mai bine de patruzeci de ani, peste douăzeci de volume de proză, Mircea Horia Simionescu surprinde (și chiar contrariază) lumea literară prin publicarea, către finele anului 2010, la editura târgovișteană Bibliotheca, a unui volum de aproape 450 de pagini intitulat „Versete de unică folosință”. Surpriza este și nu este îndrepătățită, iar cei contrariați se vor dumiri curând. Mai întâi, pentru că revistele „Vatra” din Târgu Mureș și „Litere” din Târgoviște au deconspirat, de câtva timp, preocupările lirice ale prozatorului. Apoi pentru că este știut faptul că, în adolescența sa târgovișteană, Mircea Horia Simionescu născocea, în stil avangardist, alături de colegii și prietenii săi Radu Petrescu și Costache Olăreanu, nu doar reviste manuscris într-un singur exemplar, dar și plachete manuscris de poezie, astfel că a adunat, după spusele proprii, peste 800 de titluri. De care nu se știe ce s-a ales, deși n-ar fi tocmai imposibil ca, într-o bună zi, scriitorul să ne surprindă și prin publicarea versurilor/ versetelor de adolescență, așa cum a făcut-o în 1987 cu „Trei oglinzi”, un jurnal redactat între 1 ianuarie și 31 decembrie 1946, adică la vârsta de 18-19 ani. Jurnal care, ușor retușat în vederea apariției (așa cum am afirmat-o – și nu mă dezic – într-un comentariu pe care i l-am dedicat la vremea cuvenită) ne pune în față un tânăr aflat la granița dintre adolescență și maturitate din care nu putea să iasă decât Mircea Horia Simionescu, autorul „Ingeniosului bine temperat” și al altor scrieri livrești, insurgente și ludice. Tot așa cum din eroul „Romanului adolescentului miop” nu putea să iasă decât Mircea Eliade. În sfârșit, al treilea motiv pentru care cei mirați de apariția acestui volum de versuri/ versete or să se dumirească ar fi acela că aici nu aflăm, în realitate, un alt scriitor decât cel pe care-l știam (și nicidecum unul care lunecă pe o pantă a liricizării de circumstanță), ci același autor livresc, ludic, ingenios (și deloc intemperant), subtil, cultivat, ironic și amar, jubilant și serios și chiar iluzionat și lucid. Cartea sa de versuri reprezentând, așa cum afirmă un tânăr recenzent, o „verigă lipsă”. Dar nu neapărat veriga lipsă ce evidențiază și mai bine legătura dintre opera lui Mircea Horia Simionescu și cea de grup a generației optzeciste (legătură de necontestat, realizată, deopotrivă, în spirit și în literă), ci veriga care închide (ca să mă exprim astfel, pentru că în cazul lui M.H. Simionescu lucrurile nu sunt deloc încheiate) cercul propriului demers literar. Iar veriga aceasta leagă mai bine, în acest cerc, ultimul roman al scriitorului, „Cum se face”, care a intrigat și el unele spirite critice, definit acum mai bine ca operă ludică, dar și ca expresie a unor frământări creatoare și existențiale.

SPIRITUL ludic și metaliterar, în forma acelui borgesianism trecut prin Caragiale despre care am mai vorbit cândva, este detectabil și în versurile (versetele) scriitorului, pe care el le declară, franc, suprarealiste și supuse în chip decis dicteului automat. Ludic (dar și serios!) este prospectul pe care cu umor, dar și plin de prevedere, autorul îl așază în fața volumului său, ca în fața oricărui produs farmaceutic, ori ca în fața unei obiect de utilitate casnică în care s-ar putea să-ți prinzi degetele sau alte părți ale corpului. Și la care, dacă n-ai niciun fel de ingeniozitate tehnică, ar fi mai bine să renunți, rămânând pe mai departe la strămoșescul cuțit. Sau la vechea bardă. Cum sunt sfătuiți să facă toți cei „crescuți în rezervații școlare”, cărora „produsul” le poate provoca grave alergii. Scurtând vorba, iată o precizare ce n-ar fi sunat deloc rău nici în Cabaretul Voltaire din Zürich, la 1916, nici în preambulul romanului „Cum se face” din 2002: „Visul și produsele lui vomită omenește, «intențiile» discursului oniric urmăresc să cultive și erorile, spiralele fractale, anamorfozele, haosul. Negliljențele de expresie, abaterile de grafie etc. rugăm a fi îngăduite și iertate: visul nu cunoaște gramatică. O vorbă în plus: lucrurile lumii, din start neterminate, sunt menite să rămână neterminate. Omul, ca verset pe pământ cercetător, să ia negreșit untură de pește”. Și tot așa, în preambulul cărții de acum n-ar distona deloc răspunsul pe care André Breton îl dădea unui oarecine care tot insista să i se deslușeaască mai pe șleau cam ce-a vrut să spună Saint-Pol Roux în cutare poem: „Saint-Pol Roux n-a vrut să spună nimic, pentru că, dacă ar fi vrut să spună, ar fi spus-o”. Cu adăugarea, însă, a unei nuanțe: Mircea Horia Simionescu vrea să spună, așa cum visa odinioară părintele „Doamnei Bovary”, chiar nimicul. Fără-de-sensul. O arată în profesiunea de credință așezată în fața romanului „Cum se face”, vorbind despre „intenția nebună de a da expresie caligrafică acelui suveran Nimic întrevăzut de Flaubert”. Și o repetă aici, în poemul „Pe gânduri”: „citind acestea veți spune/ împreună cu criticii vânători de mișcare/ deopotrivă cu amatorii de povestiri/ eventual povestiri cu învățătură/ (hrană considerată viu energizantă până-n/ pragul morții cu stații după împrejurări/ și leagăne pe la serbările școlare/ dar de ce nu și-n bătaia televizorului)/ veți spune indignați de enunțurile acestea/ n-au niciun înțeles și/ (tu care intenționai să pui notă în catalog)// te vei minți și mă vei minți:/ ar fi prea frumos și potrivit cu intențiile mele/ aș muri împăcat/ cu toată râvna și perseverența/ încerc de-o viață să lustruiesc neînțelesul/ să șlefuiesc obiectul până la miez/ să rămân cu miezul/ cu fără-de-sensul visat în copilărie/ cu acel nimic infuzat în toate/ creponat afară pe când îl împing de-o viață/ în butelii și interioare”.
Poemul de mai sus este, evident, o artă poetică, așa cum sunt și altele în volum. Mai mult decât atât, s-ar putea spune că mai toate textele conțin măcar o reflecție metaliterară sau, de nu, un background metaliterar sau intertextual. Dar micul paradox al poemului reprodus este acela că, pledând pentru neînțeles, el pare destul de limpede în mesajul său, pe care și-l contestă. Evident, aceasta se întâmplă mai rar, pentru că poetul Mircea Horia Simionescu este (ca și prozatorul) un maestru prestidigitator, care știe să încurce de minune cărțile și să ne fure ochii. Poate ar fi locul să vorbim puțin despre suprarealismul și despre dicteul automat pe care jură poetul, spre a le defini natura (mai mult sau mai puțin conjuncturală în cazul de față). Dicteul automat (venind după hazardul dadaist al tragerii cuvintelor din pălărie) a fost definit, evident, ca un principiu (având și o evidentă bază în revelațiile psihanalizei). Dar „automatism psihic pur” e mai greu de spus dacă a fost în chip efectiv vreodată, el devenind repede o metodă de creație și, fără îndoială, o strategie. Majoritatea poeților, fie ei din prima generație a suprarealiștilor, fie din cea de-a doua, au utilizat nu dicteul automat, ci metoda dicteului. Cu alte cuvinte, au creat un discurs asemănător unei emisii spontane a subconștientului, care era, însă, de obicei, rodul unei strategii de producere a textului. Ca și dicteul suprarealist, și onirismul presupune un stil, o metodă, o strategie. Un ca și cum. Dar lucrurile sunt, în această zonă, greu de demonstrat, planurile sunt greu separabile, iar ceea ce contează nu e, la urma urmei, nici principiul, nici metoda, nici strategia, ci rezultatul. Dacă ar fi să încercăm o situare a suprarealismului din poezia lui M.H. Simionescu, ar trebui să-l considerăm unul de a treia etapă, adică unul în care dicteul automat nu e doar o metodă, dar și o temă (și încă tema principală), împlicând discursul metaliterar, nelipsit, în unele momente (și încă în cele faste), de ironie și chiar de un iz parodic; și nu mai puțin de o dispoziție ludică: „Poezia înzestrată cu toate veninurile provocatoare/ de dezgust: cea clasică încălțată în ghips e prea/ rostogolită lipicioasă pe ambele părți ca hârtia de/ muște în timp ce zbârnâie prea-supusă undelor/ radio (și poate nucleare) iar cea de mai aproape/ rău (și mereu mai rău) dublată de contrafaceri imitații/ de duzină schime consumate de îndrăzneli șchioape/ coropișnițe dări de seamă și alegeri spectacole/ scrise și șchiopătate la/ pentru colțde stradă/ amintirile nasc pui vii chiar cele recent sugrumate// dacă nu l-ai cunoscut pe rabindranath tagore/ vino pe înserat la capșa să ți-l prezint artilerist” (fără titlu); sau: „cum de n-ai observat domnule? scheletul poeziei universale/ stă în picioare lângă ușă îi zdrăngăne armura/ stă pe brânci și geme adesea țipă însoțind sughițul/ stă neînsuflețit pe-o banchetă și strigă: iată esența/ oh ah văleu și vai-vai helas oimé niciodată/ nicicând arde doare mă rup te fac bucăți vai mie/ zdrobește-mă îndoaie-mă e mai cumplit decât moartea/ preferabilă împușcătura pe nevăzute, amintirea ghilotinei// veni din vale și ionică și spuse singurătății piscului:/ hai și nu mai bate plaiul cu versurile străvechi/ nimic din ce e veșnic și adevărat nu supraviețuiește/ o jumătate de oră”. Polemic, așadar (dar și ingenios, și spontan, și inteligent, și surprinzător, și producător de mici jocuri de cuvinte poetice, metaforice, precum acel „amintirile nasc pui vii”), considerând și ceva mai demult și în anii din urmă (poemele scrise în 2007-2010, destul de numeroase, sunt datate) că literatura clasică, de mesaj ori cu epică, e, cum spuneau dadaiștii, „un clistir răsuflat”, poetul se instalează într-un soi de haosmos plin de ecouri livrești, prin care zboară versuri aluzive și citate din creația lumii, ori se rotesc nume diverse, amestecate, uneori fulgurante, alteori stăruitoare, precum (respect lipsa de ortografie a visului) ravel, arghezi, barbu, dali, juan miró, goethe, cervantes, descartes, strauss, delibe, dante, virginia woolf, ifigenia, caragiale, fellini, goya, rossini, astor piazzola, corelli, gaudi și altele și altele. Procedeul este, considerat la nivelul sumei poemelor, ce reprezintă, carevasăzică, un tot, oarecum asemănător cu cel din romanul „Cum se face”, la care mă văd silit a trimite mereu. Cu avantajul de a recepta aici și textele luate în parte, de a le considera pe unele mai izbutite decât altele, deși demersul ca întreg pare la fel de important ca fragmentele. Care sunt, firește, analizabile sau măcar exemplificabile, în „nedesăvârșirea” lor declarată preferabilă desăvârșirii ori în lipsa lor semnificativă de semnificație, dar și în modul constituirii lor din enunțuri ce urmează legea dicteului automat: „îmi vei reproșa că nu înțelegi nicio iotă/ din ce scriu eu aici și că/ te-ar fi interesat definiții umanitare/ eu te întreb: la care ceas? afară sau înăuntru?// rămâi prietene mulțumit/ nimic din ce e nedesăvârșit/ n-a murit/ vino privighetoarea cântă donizzetti// aud prin voaluri și perdele/ versurile de câlți cu care te-ai promovat/ așteaptă zece minute și academia vine/ la poartă să-ntrebe la ce folosește în lume/ cuivântul povârnișul și cum de-l chema pe acela/ obrazțov și nu pantelimon/ la întoarcere – pe orice vreme – / preferabilă bicicleta” (umanitară e fațada revopsită).

ALTMINTERI, în emisiunea spontană ori care urmează legile spontaneității, putem detecta variate stiluri, procedee și, evident, variate teme: urmuzianismul (și, prin urmare, absurdul), demitizarea, livrescul, grotescul, parabola (mai mult sau mai puțin încifrată, deviată de la sensul părelnic, împinsă către nonsens de metoda dicteului, semnficând prin obnubilarea semnificației ori prin prudente aluzii) și „fabula” chiar. Pe de altă parte, sesizăm poezia erotică, inconfortul senectuții, sfârșitul, creația, poezia și iar poezia, dicteul, avangarda, timpul, destinul, arta, cu o cohortă întreagă de motive, reziduuri biografice și sentimentale care parazitează (dar benefic!), oarecum, dorita puritate a dicteului sau pe cea a nimicului – elemente de ambianță domestică, referiri la fiziologie, obiecte, relicve, amintiri mai mult sau mai puțin fulgurante ce recompun o imagine a eului și a lumii, totuși. Iată, ca exemplu, un poem cu tentă parodică și demitizantă, în care Dumnezeu are ceva dintr-un ctitor de țară (și chiar din cel de oricine știut): „să fi fost de față eu/ la sfârșit de săptămână/ iartă-mă doamne dumnezeu/ ți-aș fi dat peste mână// aveai duh iute n-ai avut pricepere/ ai luat ușor sfaturile disprețuind verticala/ încercai arcușul rupeai pe rând treptele/ lipeai ce era de cusut dar destrămai urzeala// să termini repede treaba acu’ vine duminica/ ți-ai zis (desigur că-n limba română)/ și ți-ai râs în barbă precum râde bibilica/ vânturi acide te-ajung ipotenuze din urmă// supremul sentiment de stimă și mândrie/ către responsabilități multiple te mână/ te-ai îndreptat curbat spre o cofetărie/ servindu-te de greblă și ce mai aveai la-ndemână// ce a ieșit e de râsul lumii acestei/ i-ai comandat mărire ca la pașopt și discursuri/ înlocuiește comedia cu untură de pește/ cu imne despre încălțăminte/ și pentru o mai bună digestie trei jurăminte” (lucrare în țara univers). Exemplu pentru felul în care în poemele lui M.H. Simionescu (la fel ca și în proza sa, de altminteri) temele glisează unele în altele, tot așa cum seriozitatea sau solemnitatea fie și aparente ori punctate ironic lasă, treptat, locul deriziunii. Ca și în acest poem narativ (iată!), dar închegând o istorie lipsită de măreție, rostită cu o răceală cinică, autopersiflantă (dar și cu o predispoziție comică, sesizabilă și în ritmul...homeric) de un antierou care nu e altul decât poetul, aflat (avem și anecdota!) într-o jenantă situație în timpul unui festival târgoviștean (desigur) de literatură: „Precum atunci: întorcându-ne de la petrecerea/ din pădurea colanu sau șuța seacă sau priseaca/ după ce domnul regman mi-a cedat perechea la cină/ de cremvurști și alexandru george sarmalele lui prea iuți/ urcușul în autobuz m-a avertizat că nu se mai/ poate dar am decis să mă ușurez la hotel/ coborârea la scară mi-a fost usturător penibilă/ am alergat pe scări disprețuind lenea liftului/ (cineva dorea un interviu) mergeam pe la uși/ aș fi cerșit îngăduitor closetul lui însă/ niciunul (totuși o doamnă singură și-am/ întârziat întrebarea, rugămintea strigătul final)/ și cheia uitată la recepție bine ar fi gândit/ proiectantul să atârne chei cu ghiulea la fiecare ușă/ și ultimatumul unui scurt jet pe cracul subțire/ al pantalonilor și-apoi cheia aflată în buzunarul/ celălalt și în sfârșit ușa dându-se de perete/ (în camera vecină proteste îndreptățite)/ numai că secundele se sleiseră în timp ce sub/ mine pe covorașul de iarbă verde de fabrică/ băltoacă a nopții flux de noapte cu lună/ și dorința aprigă de-a nu mă întrerupe” (urgență). Emfaza caracteristică stilului poetic, convenția fragmentării emisiunii verbale în versuri, ca și metafora din penultimul stih sporesc tragicomicul situației și burlescul spunerii.
„Versetele de unică folosință” alcătuiesc, în ansamblu, încă una din operele ludice și, în bună măsură, parodice ale lui Mircea Horia Simionescu. Câteodată autorul iese din sfera dicteului (ori scapă de sub sclavia de voie față de el), plonjând în poezia pură și simplă, ca în acest „filigran”: „pe-această candidă foaie de carnet/ a murit acum două minute/ strivită din greșeală de mâna mea/ o viespe// atârnau de aripile și ațele ei/ istorii și genealogii/ florile și ungherele/ mlaștinile de după ploaie/ și razele grăbite/ ele știu și de-ar povesti...// n-am nicio informație/ despre biografia grațioasei/ am înregistrat doar trosnetul/ schelăriei de var și azur/ (mai curând întunecimea/ nimicului care mișca)// voi mai avea curajul/ să declar unei uluci/ unei pietre unei fraze mozartiene/ că n-am săvârșit nicicând/ o crimă?”
Ce-ar urma ( mă întreb, în loc de a trage o prețios-pretențioasă concluzie) după acest volum de versuri? Una sau mai multe piese de teatru! Probabil în stil ionescian. Ceea ce n-ar fi de mirare, pentru că piesele acestea există, risipite în scrierile de până acum ale autorului, inclusiv în volumul său de...versete. Ar mai rămâne doar să le extragă de-acolo cineva. Și să fie puse în scenă.
_____________________________________________
*Mircea Horia Simionescu, Versete de unică folosință, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2010, 438 pag.