1. 1. Proverbul - definiție
Proverbele sunt, probabil, cele mai cunoscute forme de manifestare a înțelepciunii populare. Deosebite cu greu de zicători, adesea spunându-li-se vorbe din popor sau chiar ziceri, proverbele sunt vorbe cu tâlc prin care se manifestă felul de a gândi sau de a simți al unui popor, chintesență de exprimare a unei experiențe îndelungate. Ele exprimă adevăruri general umane observate într-o anume împrejurare, dar cu o capacitate de repetabilitate, ceea ce le conferă caracter de explu sau pildă. În literatura populară orală românească, proverbele se introduc prin expresiile gen: vorba ceea, e o vorbă din bătrâni, se zice că, proverbul spune etc.

Aristotel a manifestat un mare interes nu numai pentru cu¬legerea și utilizarea proverbelor și maximelor (Etica nicomahică oferă numeroase exemple în acest sens), ci și pentru studiul funcțio¬nalității lor ca elemente retorice ale discursului; astfel, în Retorica le recomanda ca argumente în conversație și le discuta ca metafore iar, potrivit spuselor lui Synesios, ar fi dat chiar prima definiție a. proverbului, definiție care, în linii mari, a străbătut istoria.

Aristotel pune, de asemenea, ordine în analiza adevărului: ”Când e vorba de spuse ce par contradictorii (și în proverbe acest lucru se întâlnește frecvent – n.n.), trebuie examinate la fel ca în discuțiile dialectice, - dacă e vorba de același lucru, în aceeași legătură de idei și cu același înțeles, - pentru a vedea dacă și poetul se găsește cumva în contrazicere fie cu propriile afirmații, fie cu judecata oricărui om inteligent.”

Unul din discipolii preferați ai lui Aristotel, Teofrast, se folo¬sește și el din plin de maxime și proverbe în opera sa. Celebrele-i Caractere cuprind la fiecare pagină expresii sentențioase:
Din grădina zgârcitului nu poți lua nici măcar o smochină ";
Prietenia cu cei netrebnici dovedește înclinare către stricăciune;
Bârfitorul nu-i iartă nici pe morți.
De altfel, jocurile filozofice din Elada pornesc tot de la maxime, care erau catalogate și reținute în lungi tabele alfabetice. Iată ce spune sofistul Ateneu în opera sa Ospățul filozofilor : "Clearh din Soloi, un bărbat din școala lui Aristotel, știe încă să povestească despre felul în care procedau cei vechi. Unul spunea un vers, un altul trebuia să-l continuie. Se pronunța o maximă, la care trebuia să se răspundă cu aceeași idee, dar formulată de un alt poet" .

Tot datorită lui Aristotel devin frecvente la învățați folosirea și studiul proverbelor datorită calităților retorice. Lui Demetrios din Faleron, discipol al Stagiritului și tiran al Atenei între 317 și 307 î.e.n., i se atribuie un tratat despre stil (περί έρμηνείας) în care se încearcă o distincție între proverbe și maxime, potrivit criteriului alegoriei. Și Filodem Epicureanul vorbește despre proverbe în cadrul alegoriei pe care în retorica sa o împarte în trei secțiuni după cum apare ca expresie: enigme, proverbe și ironii.

Celebrului Thales din Milet i se atribuie următoarele versuri care reprezintă aproape o definiție a proverbului:
,,Vorba lungă n-a dovedit niciodată o judecată chibzuită:
caută ceva înțelept ,
alege ceva potrivit,
si vei curma vorbirea nesfârșită a oamenilor flecari" .
Un mare paremiograf grec, Mihail Apostolius din Bizanț - mort prin 1480 - un învățat care a făcut mult pentru cunoașterea Antichității clasice în Europa, autorul unei vo¬luminoase colecții, Συναγωγη Παροιμίων în prefața antologiei lui scrie: "Un proverb este o judecată care ascunde ceea ce este clar în ceva obscur sau care indică concepte intelectuale prin imagini concrete sau care face limpede adevărul, dar într-o manieră mascată. Și, mai departe în felul acesta, un proverb este o nara¬țiune uzuală sau o frază banală utilizată în mod obișnuit în vorbi¬rea populară, care poate fi deplasată de la lucruri mici și superfi¬ciale la altele mai importante și mai frecvente; este o zicere care a devenit cu totul obișnuită în preocupările noastre cotidiene și în viața noastră ca ființe umane. Așadar, un proverb este o zicere uzuală sau folositoare pentru viata obișnuită, având o întrebuin¬țare care sporește datorită faptului că există o cantitate de obscur moderat în această zicere sau este un îndemn adaptat de obicei la cursul vieții".

După ce cuvântul apare pentru prima dată în limba română, probabil, în 1814, în volumul lui Þichindeal Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături, evoluția definiției în limba română cunoaște următoarele etape:
La Laurianu și Massimu, în 1876: Proverbiu, pl.-e, proverbium (it. proverbio, fr. proverbe), sententia care trecundu din gura în gura a devenitu populare și care în genere coprende unu sensu profundu: proverbiele coprindu intelleptionea poporului; cumu e sacculu, și peticulu, dice proverbiulu; a vorbi în proverbie; proverbiele – cartea proverbieloru, carte a vechiului testamentu care coprende una collectione de proverbie; - prin estensione: proverbiu – parabola, similitudine.

Pentru Lazar Șăineanu, proverbul este doar o „zicătoare devenită populară și coprinsă în câteva vorbe” sau o „mică comedie ce dezvoltă un proverb.” „Proverb, proverbe, s.n. Frază scurtă, de obicei metaforică, prin care poporul exprimă în chip metaforic, concis și sugestiv, rezultatul unei lungi experiențe asupra vieții de toate zilele, constituind de obicei o învățătură sau o morală; zicătoare, zicală.” Mai departe, Dicționarul trimite la cuvântul maximă, unde citim: ”Gândire formulată concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită, aforism, adagiu.”
Dicționarul explicativ al limbii române din 1975: Învățătură morală populară născută din experiență, exprimată printr-o formulă eliptică sugestivă, de obicei metaforică, ritmică sau rimată; zicală, zicătoare, parimie.
Mai nou, Dicționarul Enciclopedic, editat de Cartier, dă următoarea definiție: ”Învățătură morală populară născută din experiență, exprimată printr-o formulă concentrată sau eliptică sugestivă, de obicei metaforică, ritmică sau rimată.”

C.I. Gulian vede Proverbele “ca un fel de legi degajate din zeci și sute de întâmplări asemănătoare”
Am afirmat mai înainte că denumirea proverb apare în anul 1814, ceea ce nu înseamnă că până atunci nu se știa de existența proverbelor. Erau, evident, cunoscute prea bine, dar erau numite: vorbe, vorba cea bătrână, vorba ăluia, pilde, sau, din 1688, paremii. Situația nu este specifică doar culturii române. În limba engleză, de pildă, există aceeași dificultate: “Mulți dintre noi, scrie Kathleen Farmer, citesc cartea Proverbe crezând că ei știu ce înseamnă un proverb. Dar este foarte dificil să definim termenul, deși mulți dintre noi pot să aducă câteva exemple de zicale scurte care trec drept proverbe în limba noastră. Așa că atunci când vedem că traducerile în engleză încep cu titlul “Proverbele lui Solomon” ne așteptăm la o colecție de ziceri asemănătoare cu cele din cultura noastră. Totuși cuvântul ebraic “mashal”, tradus în engleză prin “proverb”, are un înțeles mult mai larg. Într-adevăr, termenul este folosit uneori în Vechiul Testament referindu-se la scurte zicale populare ce corespund sensului proverb. David a spus un proverb de acest gen lui Saul (1 Sam. 24,13). Dar cuvântul se referă, în anumite contexte, la o zicală batjocoritoare sau cu sens negativ (RSV – “lucru de pomină” în Deuteronom, cap. 28, vers. 37; Ieremia, cap. 24, vers. 9). Mai departe “mashal” este folosit în Vechiul Testament pentru a descrie discursuri de mărime apreciabilă (Iov, cap.27, vers.1; 29,1 sau Numeri, cap. 24, vers. 3, cap.15, vers. 20-23). Deci nu ar trebui să fim foarte surprinși să găsim în cartea pe care o numim Proverbe alte forme de literatură decât zicalele scurte. De fapt, doar puțin peste jumătate din cuprins se asemănă cu ceea ce în mod convențional s-a numit în engleză “proverbe”.

Pentru Bartlett Jere Whiting, un cercetăror de prestigiu, problema definirii proverbului este în continuare dificilă, în ciuda studiilor numeroase elaborate. El constată: ”În timp ce fiecare proverb în sine se arată lipsit de complicații, materialul strâns într-o colecție este plin de capcane și trucuri, care par să existe tocmai pentru a-i împiedica pe oamenii să ajungă la o serie de caracteristici care determină întregul, la o regulă cu aplicare la totalitate”.
În ceea ce privește referința lui Whiting la capcanele oferite de colecții, exemplificăm cu un proverb care ridică el însuși o capcană. La populația Bantu, din Africa, există proverbul următor: O pasăre mică nu zboară către săgeată. La o primă privire, proverbul pare a avea legătură cu dificultățile vânatului, sau cu un îndemn la precauție. Ei bine, în realitate nu este decât un îndemn adresat tinerelor fete care trebuie să-și păstreze fecioria! Aceasta nu este decât o confirmare a opiniei savantului A. Taylor, care observă: „De mai bine de patru mii de ani, culegătorii au inclus în culegerile lor o mare varietate de materiale tradiționale și ne-au arătat că proverb înseamnă mai mult decât un singur fel de zicere tradițională”
Observăm, din definițiile redate mai sus, că aproape toate cuprind două caracteristici, una referitoare la fond și alta cu trimitere la fond, la conținut. Dicționarul Academiei pune pe primul loc caracterul moral al învățăturii, iar ediția din 1975 aduce în prim plan forma: frază scurtă, etc.
În ceea ce privește vechimea, autorii Istoriei Literaturii Române editată de Academie constată că “pe plan universal proverbele și zicătorile își au originea în timpurile cele mai vechi și au fost, probabil, primele încercări de legislație, înțelegând prin aceasta formularea orală a primelor reguli de conduită socială și individuală a omului primitiv, referitoare la toate aspectele vieții lui.”
Prezența proverbului în conștiința culturală a omenirii, observă profesorul Cezar Tabarcea, evidențiază aspecte deosebit de interesante. Într-un volum de referință, Poetica proverbului, autorul prezintă o schiță în care consemnează principalele momente în care proverbul a cunoscut o circulație aparte în cultură, cât și intensitatea cu care acesta a fost folosit în perioada respectivă. Profesorul Tabarcea folosește conceptul de "proverb" în sens larg, plecând de la caracterul formal destul de ușor de identificat la nivelul expre¬siei în specii diverse, de la acea calitate incomunicabilă pe care excelenta lucrare citată caută s-o descifreze, de la faptul că în diverse locuri și epoci nu s-a făcut distincția pe care o facem astăzi între expresiile aparținând unor specii diferite și de la apli¬carea criteriului circulației, foarte important pentru o examinare istorică.


1. 2. Caracterul oral și anonim al folclorului
Pentru a înțelege corect locul pe care proverbul îl ocupă în cadrul unei literaturi și spiritualități, vom consemna, pe scurt, câteva din caracteristicile literaturii folclorice. Adrian Fochi consideră că printre celelalte trăsături ale folclorului, oralitatea trebuie să aibă un loc primordial, întrucât aceasta definește un mod propriu de existență și de manifestare, cu consecințe în însăși structura estetică. Oralitatea nu este o trăsătură exclusivă a folclorului. Toate popoarele s-au manifestat la început oral și numai apoi a apărut scrisul. Prima operă scrisă pe care o cunoaștem aparține sumerienilor. Este Epopeea lui Ghilgameș. Ecouri ale acestei epoci se găsesc în mai toate epopeele europene de mai târziu. Din cultura scrisă egipteană s-au păstrat două basme, datate cu două mii de ani înainte de Hristos.
La popoarele indo-europene, din care facem parte și noi, cultura scrisă s-a dezvoltat mai târziu, deoarece ”limbile indo-europene aveau interdicții religioase în privința scrierii, pe care o considerau tabu”. Herodot consemnează faptul că neamul agatârșilor își cânta legile. De la Iuliu Cezar ne-a rămas mărturia că tinerii gali nu aveau voie să învețe scrierea, întrucât scrisul tocește memoria și îi împiedică să rețină istoria în gând. Poemele homerice, la rândul lor, înainte de a fi culese și publicate pe cicluri, s-au realizat și slefuit pe cale orală.
Dacii au avut, se pare, interdicție în privința scrisului, așa putându-se explica absența acestuia, în ciuda existenței altor semne vechi de civilizație. Nici mai aproape de zilele noastre caracterul oral nu este specific exclusiv folclorului: muzica - populară sau cultă - tot oral se transmite, chiar dacă există posibilități moderne de multiplicare a partiturilor, nimeni nu s-ar putea bucura de ea doar citind-o. Oralitatea folclorului este asigurată de indivizii cu memorie deosebită, singurii capabili să rețină ce au văzut și ce au auzit și să reproducă întocmai și la cerere. Și asemenea oameni există și au existat. În comuna Ticvaniu Mare, de lângă Oravița, trăia, de pildă, în secolul al XIX-lea, un cântăreț de balade și improvizator capabil să reproducă 14 balade numai despre Novac. Această capacitate de memorare este specifică tinereții și anilor de copilărie, motiv pentru care ar trebui exploatată la vreme.
Asupra modului de transmitere a folclorului există două curente:
- O concepție tradițională, moștenită de la romantici, după care folclorul se propagă ca undele unui lac, pornind de la o sursă de iradiere.
- O altă concepție, pe care o împărtășim și noi, susține că propagarea se face radiar, de la interpretul de excepție la altul asemeni lui.

Povestitul, considera regretatul folclorist Mihai Pop, este act de comunicare prin care partenerii, povestitorii și ascultătorii, își transmit diverse informații prin discursuri formalizate:
În mediile de cultură orală, dar și în cele cărturărești, povestitul are loc întotdeauna prin viu grai. Este un act de vorbire care, spre deosebire de actele colocviale, este conotat artistic, deci face parte, în sensul lui I. M. Lotman, din sistemul secund de semne”.
Pe lângă țăran, în care vede adevăratul creator de frumuseți, Nicolae Iorga acceptă că poezia populară mai este făcută și de lăutari, dar nu în mod onorabil. Lăutarul, crede marele istoric, “ ia versul și-l face să circule, și elemente de scurilitate comică, de vulgaritate în simțire, de prolixitate pretențioasă în formă, oftături, interjecții, adaosuri cresc poezia și o diformează”. Oralitatea a fost considerată trăsătură distinctivă a folclorului numai la nivelul literaturii și a al sistemului de credințe, superstiții și prescripții transmise prin viu grai, și numai în condițiile dezvoltării culturii dualiste. S-a spus că esențială nu este atât opoziția oral/ scris, cât opoziția care decurge din modul de interpretare și receptare: ascultare/lectură. Literatura populară este destinată exclusiv execuției și receptării orale. Cine gândește altfel, publică propria-i creație și încetează să fie creator popular oral!.

Fenomenul scrisului apare în procesul de conservare și circulare a produsului folcloric, în timp ce creația și interpretarea rămân exclusiv orale. Trăsătura individuală a culturilor orale este bazată pe educația memoriei și conservarea tiparelor. “Consecințele oralității asupra structurii și stilului creației populare decurg din însuși statutul existențial al acestei creații, care nu se impune conștiinței colective prin forme finite, existența concretă a valorii ei fiind statuată numai prin actul performării”.
O altă trăsătură specifică a creației populare este circulația independentă a mijloacelor de realizare de la o creație la alta sau chiar de la o categorie la alta. Altfel spus, nimeni nu dă socoteală de felul în care combină unele motive, de ce preferă o variantă sau alte și nici nu există posibilitatea schimbului de experiență, întrucât și creatorul originar și interpretul sunt suverani. Dacă este adevărat că nu toți oamenii știu să povestească este la fel de adevărat că și povestitorii sunt talentați, mai puțin talentați și aproape de loc talentați, deși ei povestesc.
Această caracteristică de necontestat trebuie reținută, ea va fi de mare folos când vom discuta paternitatea proverbelor biblice.

În ceea ce privește caracterul colectiv, în ultimul capitol al Prelegerilor de estetică Hegel afirmă că poetul popular este organul prin care se exprimă viața națională, adică însuși poporul care trăiește într-o epocă anume și într-o regiune dată. Această realitate dă folclorului prospeție și naturalețe, capacitatea de a exprima adevăruri immediate și eficiente, “dar având și corelarul opus, așa cum observă Ovidiu Bîrlea, de a se exprima fragmentar, incoerent și cu neclarități care pot duce la obscuritate”. Și la obscenități, am adăuga, fiindcă un produs, fie el și spiritual, nu poate fi apreciat doar prin părțile lui pozitive, făcând abstracție de partea nerealizată. Un lucru este cert, iar Ovidiu Bîrlea îl subliniază fără echivoc: “Întrucât poetul popular exprimă ideile și sentimentele colectivității, creația lui poate fi receptată de îndată, semenii lui regăsindu-se pe de-a-ntregul în noua operă, ca și cum ar fi izvodită de ei. Aceasta este de fapt singura rațiune de a exista a creației folclorice, întrucât nereceptarea ei de către comunitatea respectivă înseamnă pierderea ei iremediabilă, inexistența ei definitivă - o gratuitate cu totul de prisos”.
“Concepția romantică despre caracterul colectiv, după care “poporul ca atare creează în ansamblul lui, este capabil să creeze, el este acela care a creat miturile, obiceiurile, tradițiile, credințele, și povestirile de tot felul”, a dominat timp de un secol gândirea etnologică europeană, ducând la o înțelegere mistificată a actului creației. Această concepție a lui A. van Gennep, expusă în Manuel de folcklore francais contemporain s-a regăsit în cultura română în celebra formulă a lui V. Alecsandri: Românul e născut poet! La rândul lui Alecu Russo considera că autorul baladelor este “poporul însuși, poporul întreg “. Logica lui Russo era simplă: un singur om n-ar putea să aibă o comoară “așa de bogată de imagini poetice, de idei mărețe, de simțiri duioase”. Mai mulți însă, dacă pun mână de la mână…

S-a observat că acest cuvânt, popor, este un cuvânt destul de vag, iar el este folosit mai mult de demagogi și de co care vor să se ascundă în spatele altora, apelând la popor ca la cineva care i-ar fi autorizat pe ei să le reprezinte interesele. Poporul înseamnă majoritatea trăitoare a unei colectivități naționale, mulțimea sau gloata, cum apar în Scrptură, prostimea, cum spun cronicarii. Faptul că majoritatea poporului român a fost constituită, secole de-a rândul, din țărani, nu ne îndreptățește, credem, să excludem celelalte categorii sociale din definiția poporului, așa cum sugerează uneori Nicolae Iorga, e drept, din prea mare dragoste pentru popor, adică pentru păturile oprimate, vai, în toate timpurile. Din popor, zice el, în Introducerea la volumul al II-lea de Istorie a literaturii românești, face parte mai ales țăranul, apărătorul și muncitorul acestui pământ românesc, supt toate stăpânirile întâmplătoare și supt toate exploatările nedrepte. ”E cel mai cinstit, mai moral și mai harnic din locuitorii țării, și așa a fost totdeauna. Când boierimea păstrase numai puțin din bunul spirit al timpurilor vechi, când moleșirea începea s-o cuprindă, când nu mai știa să se lupte, când nu prea știa să lucreze, sapa n-a căzut din mâna țăranului, toporul i-a rămas la îndemână: țara a rămas bogată, fiindcă pământul a fost lucrat, și, dacă ar fi fost cine să poruncească, să spuie cuvântul ce se aștepta, din aceeași mulțime răbdătoare și harnică s-ar fi ivit și cine s-o apere.” Noi credem că un popor nu poate fi împărțit în clasele și păturile lui componente și nu este corectă analiza morală pe categorii sociale, iar aruncarea vinei pe unii nu-i salvează pe ceilalți. Așa cum sunt țăranii sunt și boierii, și viceversa.

Aceasta nu înseamnă că nu subscriem la frumoasele rânduri care urmează: “Pe când boierul se înfunda în umbra răcoroasă a iatacelor, potrivită pentru somnul lung de ziuă, pe când, dus de subțiori de țigan sau de ciocoi, era închis pentru primblare, în butca lui cu ferestruici rotunde, mărunte, țăranul își ducea viața supt cerul liber al lui Dumnezeu, în fața munților înălțători de suflet sau a câmpiilor mănoase, de care se legau amintiri de muncă și de luptă. Spectacolul boierului erau alaiurile de o pompă burlească, obscenele jocuri de păpuși, caraghiozlâcurile slugilor domnești; - spectacolul țăranului era marele, eternul spectacol divin al trandafirilor răsăritului, al apusurilor roșii, al liniștitelor amieze de vară, al serilor misterioase și al clarelor nopți de iarnă cu pământul de ghiață și cerurile de diamant. Boierul auzea muzica pestrefurilor turcești cântate de meșteri cu papuci și antaerie; țăranul era mângâiat în aspra lui muncă fără răsplată de glasul ciocârliei salutând ivirea soarelui, de freamătul frunzelor agitate de vântul de seară, de țârâitul ritmat, de răsuflarea prelungă și tristă a câmpiilor, de nopțile limpezi ale verii, de puternica orchestră a furtunei, dominată de glasul tunetului…Se făcea astfel poesia, precum se făcuse înainte și precum se va face cătă vreme va mai fi “sălbăticie” măreață și curată în această țară”. Același A. van Gennep e de părere: “Caracterul colectiv al creației populare orale se manifestă deosebit în diferitele epoci istorice. Astfel creațiile orale poetice ale obștei familiale erau alcătuite și interpretate de întreg colectivul”.
În fond, aici se face o confuzie: colectivitatea este doar păstrătoarea și consumatoarea produsului folcloric, creația aparține indivizilor dotați.

Petre Anghel