poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4249 .



Locul bisericii
eseu [ ]
din volumul "Contra raului din noi"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Robin ]

2010-12-28  |     | 



Dintre toate instituțiile care dau sens societății umane, fără îndoială că biserica ocupă locul de căpătâi. Chipul ei, mereu în căutarea luminii, învăluie așezămintele cu privirea orientată pretutindeni, ca un păstor care caută siguranța și liniștea turmei dependente în totalitate de el. Așezată întotdeauna pe locurile de pe care să poată fi observată, biserica vine în întâmpinarea tuturor acelora care doresc să se descopere și apoi să se redescopere în condiția care li se potrivește. În căldura sufletului ei, virtutea își caută germeni capabil să mențină aprinsă flacăra unui drum care se închide în destin, precum voința Creatorului în codul genetic caracteristic fiecărei specii.
Din păcate, nu toată lumea este de acord cu acest adevăr, pe care îndrăznim să-l denumim ca fiind unul fundamental. Doar generațiile conștiente au realizat cel mai bine că existența lor este strâns legată de prezența bisericii, precum numele de neam. Că lipsa unui asemenea stâlp pus temelie vremurilor face imposibilă trecerea prin veacuri. Abordând problematica din perspectiva antitezelor prezente în contemporaneitate în tot și în toate, constatăm că generațiile fericite virtual sunt lipsite de plăcerea fizică și spirituală a întâlnirii cu biserica. Acestea trăiesc sentimentul fals că stăpânii lor sunt ei înșiși și că doar inteligența culeasă din experiențe proprii, trăite sau imaginate, este suficientă ca să-i facă infailibili. Ca urmare, conform crezului acestora, ritualul tradiționalist sau reformist desfășurat zi de zi la altarul bisericilor, devine incomprehensibil și inutil în același timp.
În opinia tinerei generații de azi, care-și leagă cel mai profund numele de modernismul virtual la care facem referire, fiecare individ are valoare prin el însuși, meritul de a fi ajuns la acest stadiu de evoluție revenind întâmplării și nicidecum creației. Această atitudine este cu atât mai periculoasă, cu cât vine prin educația care se practică din ce în ce mai vehement în școli. Iar consecința unor asemenea abordări nu poate fi alta decât egoismul și egocentrismul, stări care obligă pe fiecare să trăiască pentru el însuși.
Prezența bisericii în viața noastră nu face altceva decât să corecteze matur și pre-matur comportamentul sodomizat care rezultă din lipsa ei. Liniștea la care te predispune orice interior aflat în plină manifestare liturgică, te readuce în banda rezervată anume trăirilor adevărate, cu ajutorul unei conștiințe care începe să se modifice genetic. Necesitatea de a practica mersul la biserică rezultă tocmai din nevoia conștiinței de a fi corectată cu continuitate, în așa fel încât rezervele energetice care o mențin aprinsă să nu-i poată fi epuizate. Această constatare mă face să trăiesc convingerea supremă că locul bisericii nu poate fi altul decât în noi înșine, mai exact în propria noastră conștiință. O afirmație (probabil) pe cât de îndrăzneață, pe atât de periculoasă! În special pentru aceia care caută motivații în obiceiul de a nu frecventa biserica. Dar adevărul rezultă din însăși ceea ce noi suntem: creații ale supremului cărora, prin biserică, ne-a fost pregătită calea către perfecțiune și posibilitatea de a-L întâlni în trup și în sânge. În același timp, faptul că am fost creați, mă determină să cred cu tărie că în fiecare din noi se află o mică parte din Creator, postată la nivelul conștiinței. Fiecare, în felul nostru, reprezentăm o mică biserică, un altar pe care ardem jertfe, ca să ne facem văzuți. Locul acestui altar nu poate fi altul decât zona mediană a conștiinței noastre. De aceea, dacă avem în vedere modelul organizării vieții interioare, și biserica trebuie să se regăsească în formă fizică în mijlocul colectivității, iar în sens spiritual în centrul conștiinței noastre. Precum obiceiul trăirilor pe care ni le-am însușit, de bună voie sau obligați, de-a lungul întregii noastre vieți.
Obiceiul de a umbla după comori este specific întregii rase umane. Fără excepție, fiecare dintre noi căutăm, începând cu cei dintâi ani ai vieții, o mulțime de lucruri pe care le considerăm utile sau esențiale. Dar în mod deosebit cu toții avem nevoie de un Rubicon pe care să-l trecem sau de un deșert pe care să-l traversăm, în ideea că dincolo vom descoperi destinul împlinit și împletit în comoara cea mai de preț. Ca de obicei, biserica este instituția care, din punct de vedere funciar, ne corectează opinia cu privire la valori și la locul în care acestea trebuie căutate. Ea este forul, uneori acuzator, dar cel mai adesea blând, care ne orientează necondiționat cu privirea către sufletul din noi, definindu-l comoară supremă, în special pentru modul cristic în care el a fost răscumpărat. Pentru aceste motive (și nu numai) sunt îndreptățit să cred că locul bisericii, ca timp, este plasat în ziua de azi. Raportarea bisericii la prezent nu face altceva decât să întărească ideea de veșnicie, cu care ea se asociază.
Fără biserică, nu putem fi altceva decât niște impostori față de noi înșine și față de condiția pe care o cuprindem între spirit și lut. Niște farisei contemporani cu pretenții răscoapte în fanta iluzorie emanată de falsul meteorit al voinței, în care căutăm libertatea. O libertate care ne încorsetează în orizontul extrem de limitat al gândirii rătăcite și care ne face să devenim propriii noștri sclavi. Fărădelegea la care ne expunem prin răzvrătire nu poate avea decât o singură consecință: însingurarea. Hiperbolismul consumat zilnic în imaginile trucate de o media din ce în ce mai rebarbativă, ne incumbă și el un comportament de sălbăticiune dezorientată într-un un mediu străin. Biserica așezată cu fața spre răsărit vine să ne arate, în lumina ei, calea către limpezimea de dincolo de anarhia în care ne aflăm. Ca o călăuză dispusă la orice sacrificiu de dragul reușitei depline.
Obediența afișată în fața unei lumi închipuite relevă faptul că avem tendința (parșivă) de a ne substitui adevărului fundamental, cu nonșalanța curiozității nocive întipărită frontal și de a ne abandona nimicului. Atât de marcantă a devenit poziția răzvrătitului și a răzvrătirii în societate, încât s-a format un curent prea periculos pentru această iluzie vremelnică pe care ne-o încorsetăm în matca gândirii abstracte. Pentru toate aceste fantezii, ermetizate stupid în noi, plătim un preț maximal, care pune în pericolul falimentului pe nimeni altul decât propriul nostru suflet.
În afara bisericii ne-am obișnuit să învățăm arta autoapărării, folosind arme din ce în ce mai sofisticate. În biserică învățăm arta de a ne iubi unii pe alții prin Cel care înseamnă Dragostea supremă și Adevărul absolut. Dacă în prima variantă drumul ales conduce întotdeauna la un sfârșit, adică la moarte, în cea de-a doua ne plasăm la polul opus, adică la lipsa sfârșitului, ceea ce înseamnă viața veșnică. Între cele două variante nu există decât un purgatoriu al nehotărârii, al automatismului necontrolat și al alinierii de partea absurdului. Nimic nu poate fi mai prăpăstios decât îndemnul virtual de a gusta plăcerea înșelătoare a dezmățului și nimic mai altruist decât invitația la cina liturgică adresată tuturor de către orice biserică. Înscriindu-ne pe coordonatele firave ale unei lumi care este educată exclusiv în credința materialistă a evoluționismului darwinist, vom fi în permanență în forma patrupedă reclamată de originea ei. Dimpotrivă, plasându-ne pe drumul deschis de biserică, într-un abandon firesc pe care-l cere Adevărul întrupat, vom trăi certitudinea genezei și poziția înaltă care ne-a fost pregătită în demnitatea specifică firii de rang înalt.
Spre deosebire de școlile modernizate fals prin maieutică, ce-și conservă adepții într-o permanentă aroganță a riscului, biserica nu impune din exterior rețete de conduită și nu ne îndepărtează de zona centrală în care ne-a fost marcată siguranța, adică de suflet. Ea este instituția care despică veacurile în două, făcându-ne cărare către începuturi, cu scopul precis de a păstra în memorie adevărul originar și momentele importante, care au marcat spiritual omenirea. Recomandările oferite tuturor sunt de fiecare dată de natură internă. Ea doar ne leagă de un spațiu exterior, care ne aparține, fără a ne înrobi acestuia. Obiectivul, pentru biserică, îl reprezintă sufletul, iar scopul este acela de a-l menține mereu curat și într-o stare de veghe continuă. De aceea, nu ceea ce i se asociază acestuia are valoare, cât spiritul care se regăsește în el și de care, într-un fel, răspunde. Nu zidurile care compun lăcașul contează, cu toate că-i dau acestuia o oarecare măreție, cât însăși prezența Lui (nevăzută) pe altarul liturgic. Un altar care ne privește și ne primește ori de câte ori suntem dispuși să înțelegem că-i aparținem în tot și în toate. Și care va rămâne acolo pentru a ne da puterea să eliminăm plăcerea păcatului din noi.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!