Zarathustra vorbește despre inutilitatea faptului de a avea un prieten. Adevărata prietenie este aceea validată de confruntarea dintre două voințe de putere. Dacă Schopenhauer discuta despre un antagonism al speciilor, la Nietzsche antagonismul este total, extrapolându-se și la nivelul intra-specific. Două persoane nu pot ajunge să se respecte reciproc decât după ce și-au confruntat forțele, doar astfel creându-se o intimitate imposibilă în prietenie, care este considerată ca fiind o relație nenaturală, în care cei implicați își cosmetizează calitățile și-și inhibă atât defectele cât și dorințele egocentrice.
Problema majoră a amiciției o constituie aceea că membrii acestei relații își maschează adevărata personalitate, încercând să pară cât mai eligibili în ochii prietenilor lor. Și, cât timp doar confruntarea de forțe determină ieșirea la suprafață a tuturor fațetelor personalității cuiva, rezultă că cea mai adecvată modalitate de a cuceri prietenia altuia este adversitatea, aceasta fiind situația socială cea mai relevantă în privința caracteristicilor ființelor umane. De altfel, înainte de a fi fost o situație socială, confruntarea este un dat al naturii, omul nefiind altceva decât unul dintre animalele care populează Pământul. Doar zeii, non-existenți și perfecți, lipsiți de instincte și, tocmai de aceeea, cu atât mai puțin credibili, pot avea o naturalețe care să-i dezonoreze. Oamenii însă, ca ființe naturale și reale, nu au nici un motiv să-și disimuleze adevăratele însușiri, care i-au propulsat, de altfel, în vârful lanțului trofic.
Cu radicalitatea caracteristică, Nietzsche, prin vocea unui Zarathustra deposedat de religia lui, compară demersurile premergătoare obținerii prieteniei cu cerșitul, fapt ce oferă, ab initio, o postură nedemnă și nepotrivită pentru cel care intenționează să se bucure de tovărășia sau de prietenia cuiva. Omul fiind o ființă combativă este condiționat constitutiv să aprecieze doar trăsăturile dure ale semenului sau, trăsături în care se regăsește și el sau în care și-ar dori să se poate regăsi, la rândul său. Iar asta cu atât mai mult cu cât, psihologic vorbind, stările conflictuale sunt acelea care stimulează percepția și înțelegerea, fiind mult mai conforme naturii oricărei vietăți.
Implicit, această abordare, coerentă totuși sistemului de gândire al lui Nitzsche, reclamă o perspectivă misogină. Având în vedere romantismul și sensibilitatea mai mari ale femeilor, acestea nu pot avea acces la adevărata prietenie- o veritabilă alianță între foști vrăjmași-. Femeia este constrânsă, prin firea lucrurilor, să cunoască doar dragostea. Aici influența lui Schopenhauer se dovedește decisivă, acesta asertând teza potrivit căreia persoanele care aleg creativitatea în plan biologic- procreația- servesc interesele speciilor lor, ale ideilor-specii, care constituie un gen de instanțieri ale voinței de a fi la nivel de specie și care se folosesc de indivizi pentru a se perpetua. Prin urmare, Zarathustra decretează că femeia, fiind subiectivă în iubirea sa, se vădește irațională atât față de obiectul iubirii, cât și față de tot ceea ce nu iubește: interesul speciilor este acela ca iubirea să existe, indiferent de context. Însă această manieră de raportare la congenerul rău uman este, în egală măsură, și eronată, ea nefurnizând condițiile necesare descifrării personalității celui pe care ți l-ai ales ca prieten.
Urmează un îndemn la solitudine, la viața extra-socială, specifică Supraomului, dar care se regăsește și în opțiunile de viață ale tuturor acelora care detestă gândirea vulgară și superficială a gloatelor. Zarathustra însuși, deși nefiind decât un simplu vicar al Supraomului, alesese pentru sine recluziunea ascetică, până când, asemeni unui Buddha al unei concepții diametral opuse buddhismului, s-a hotărât să încerce să modeleze realitatea proorocind speranța apariției unui alt tip de om.
Zarathustra arată că masele de oameni care formează societățile sunt receptive numai la mesajele decodificate de reprezentanții lor. Aceștia sunt oamenii politici, cei care conduc destinele umanității și care sunt, totodată, formatorii de opinie. Reprezentanții populari sunt foarte mobili din punct de vedere doctrinar, principalul lor scop fiind menținerea puterii prin păstrarea și augmentarea adeziunii sociale și prin eficiența demagogică, nu prin cea creativă.
Însă lucrurile mari, marile creații culturale, politice, sociale, științifice, artistice, nu se pot realiza în limitele societății. Societatea nu funcționează după principii care să tolereze veritabila creativitate cât timp ea a fost fondată pentru maximizarea siguranței și a prosperității oamenilor, deveniți astfel cetățeni. Cu atât mai puțin proiectul unui modus vivendi esențialmente asocial și egocentric, Supraomul, nu-și va găsi susținerea socială. Într-un fel, Nietzsche deplânge condiția geniului teoretizat de către Schopenhauer, însă ramificațiile gândului nitzscheean sunt mult mai complexe și mai atavice, mai radicale. Nietzsche ne vorbește, până la urmă, despre omul originar, ajuns însă la cunoașterea pe care o are omul contemporan și reîntors benevol la condiția sa extra-socială, devenit însă autarhic ca urmare a voinței lui. Ne vorbește despre omul adamic care nu l-a cunoscut nicicând pe Dumnezeu, fapt firesc cât timp el nu vrea să cunoască/nu a cunoscut nici societatea, religia fiind înțeleasă ca o metodă de manipulare prin sedare a maselor, asemeni opiumului devenit, prin ironia destinului, atât de popular în Iranul pre-fundamentalist, Iranul care promovase, cu mult timp în urmă, zoroastrismul atât de străin, totuși, afirmațiilor din Așa grăit-a Zaarathustra.
Oamenii gloatei, care sunt subiectele manipulării politice prin sofisme, sunt plini de răutate și letali pentru orice congener de-al lor care nu le seamănă. Agresivitatea inerentă speciei se manifestă atunci când membrii acesteia întâlnesc un cosângean mai puternic, un motiv în plus pentru toți oamenii deosebiți, cu atât mai mult pentru Supraom, să aleagă un stil de viață retras, care se demonstrează astfel ca fiind chiar necesar.
Ulterior, Zarathustra discută, fără a mai avea formalismul unui Platon care apela la parteneri de dialog care să-i faciliteze expunerile, despre genealogia umană a moralei și despre lipsa de țel real a umanității.
Binele și răul, cele două valori morale antiologice, au o origine omenească. Prin urmare, accepțiile privitoare la semnificațiile acestor termeni diferă în funcție de națiune, ba chiar în funcție de familie, sau de individ. Binele este asimilat utilului, iar această definire a valorilor etice atrage după sine problema raporturilor conflictuale între diferitele tipuri de “bine”. Pentru popoarele expansioniste binele era însușirea resurselor altor națiuni, pentru cele axate pe comerț binele era tocmai menținerea unor relații de bună vecinatate cu alte seminții. Nu în ultimul rând, această investire semantică diferită a binelui și a răului se datorează diferențelor culturale și istorice, factorilor care au șlefuit evoluția unui popor. Zarathustra exemplifică, vorbind despre cultura cazonă a vechilor triburi germanice, cu mitologia și politeismul lor wotanian, despre spiritul familial sau despre credința altor popoare, toate aceste valori devenind “bune’ cât timp au fost valorificate istoric. Iar succesul istoric confirmat conduce la perpetuarea acestor moduri de existență și la conturarea unor definiții subiective despre “bine”.
În definitiv, atunci când majoritatea națiunilor europene, reunite atunci sub Imperiul Roman, au simțit pericolul dezintegrării comunității lor, au transformat creștinismul în religie oficială, din aceleași considerente din care romanii practicaseră toleranța religioasă față de națiunile asuprite. Confirmarea diacronică a acestei rețete politice a determinat considerarea binelui creștin ca fiind Bine. Un lucru similar, cu aceleași efecte coezive în plan politic, l-a avut Islamul pentru țările arabe, sau hinduismul vedic pentru indieni, motiv pentru care buddhismul a fost persecutat, fie și după o perioadă de glorie.
Astfel, utilul devine apreciat, devine valoros, adică “bun”. Însă valorile se modifică odată cu necesitățile creatorului acestora, motiv pentru care, ca și în cazul Imperiului Roman, ca și în cel al civilizației indiene, modificarea contextului socio-politic a determinat redefinirea valorilor.
Nietzsche punctează ideea conform căreia națiunile au fost cele dintâi creatoare de valori: istoria s-a scris cu sânge, prin decizii militare și reconfigurări de granițe politice, prin jihad-uri, nu toate fiind islamice. Societățile au fost acelea care, prin tradiție și prin conducătorii lor, au format gusturile cetățenilor lor, inclusiv propensiunea acestora pentru un anume tip de creativitate- militară, în cazul popoarelor expansive, culturală, în cazul statelor consolidate, multe dintre ele fiind imperii, religioasă, în situația națiunilor caracterizate de o dogmă religioasă puternică.
Tocmai de aceea, creativitatea individului, fiind de dată mai recentă, nu este agreeată de către societate, care percepe orice spirit novator ca pe o sursă de instabilitate socială.
Însă, deplânge Zarathustra, omenirii îi lipsește un țel unic, antagonismul dintre națiuni fiind determinant în geneza accepțiilor referitoare la moralitate. Dar, tocmai lipsa unei finalități și a unei morale unificate ridică suspiciuni în privința existenței autentice a omenirii.
Deși definește moralitatea în termeni subiectivi, Nietzsche solicită, pentru viitor, pentru justificarea existenței speciei noastre, un acord general uman asupra moralității, adică o pretenție de obiectivitate într-un domeniu în care experiența nu ne-a arătat-o până în prezent. O obiectivitate subiectivă, asemănătoare definițiilor frumosului conceptualizat de Kant în estetica lui.