Această modalitate complexă și subtilă uzează, firește, și de instrumentul exterior numit de obicei politică religioasă. Dar nici o religie în expansiune universalistă nu este o politică ce ar avea ca instrument de penetrație religia însăși. Oricare ar fi ea, religia nu este nimic altceva decât religie. O politică profană - putându-se utiliza pe sine ca instrument de propagare - se poate în schimb asemui cu semnele exterioare ale religiei - mai bine zis, numai cu armura eclesiastică a acesteia. Nici una nu este însă identificabilă cu cealaltă.

Totuși, în limbajul marginal curent, se fac asemenea confuzii, atari erori de identificare. Cea mai nouă dintre ele, eroarea definirii religiei ca un produs de ideologie politică a societății, provine dintr-o inerție a raționamentului ducând la ignorarea structurii fenomenale. Exponențial, desigur, orice religie reprezintă numitorul comun al spiritualității unui grup social, posibili într-o anume epocă și pe un anumit teritoriu geografic. Universalizarea unor religii se produce în condiții favorabile datorită deschiderii unor canale de contaminare; în acest fel, trebuie considerată așa-numita expansiune a religiilor, deoarece rolul predicatorilor intinerați reprezintă un coeficient minor în cadrul fenomenului și el însuși e dependent de existența unor canale receptoare deschise către teritoriile limitrofe. Exportul de religie este de fapt un non-sens și el nu poate fi confundat cu forma posibilă de penetrație a ideilor religioase care nu este nici ea o formă de import; acceptarea unor forme religioase din afară este totdeauna un proces de absorbție spontană, în prezența unor poziții potențiale.

Trebuie observat însă că acest proces nu devine posibil decât după faza de teologizare a unei religii care, până atunci, este o religie mitologică, alimentată permanent din ea însăși cu tradiția memoriei primordiale și menținută prin sistemul ei specific de ritualuri. Abia reelaborarea ei teologică, în fața de codificare a mănunchiului tradițional de mituri care acum se organizează într-un sistem doctrinar coerent, depinde în măsura parțială de tendințele politice inoculate comunității.

Una dintre dovezile esențiale rezidă în absența procesului de ramificare schismatică din orice religie înainte ca acea religie să-și fi asumat o concepție teologică riguroasă care alcătuiește semnul ei distinctiv și să se fi supus unei autodistribuiri sociale după criterii statistice. Dealtfel, religia propriu-zisă rămâne și după acest dublu proces o formă de spiritualitate intimă reflectată într-un mod de viață specific și numai prin acumularea unui număr statistic de situații individuale coencidente, ea devine un termen de referință într-un plan social determinat.

Ca să putem înțelege mai bine expansiunea religioasă din orgoliul universal, voi face câte o scurtă analiză a celor trei mari religii ecumenice: budhismul, creștinismul și islamul.