A devenit un bun cultural comun butada naturalistului și scriitorul Georges Louis Leclerc de Buffon, care, în secolul al XVIII-lea în Discurs asupra stilului, a afirmat ”Le style c’est l’homme-meme” (stilul e omul însuși). Această afirmație ne pune în gardă și ne obligă să privim omul în totalitatea manifestărilor lui, văduvindu-ne de iluzia că suntem Noi doar în intimitate ori doar în laturile pe care vrem să le expunem reflectoarelor. În realitate, omul este caracterizat de gândul său, de trăirea sa, de haina pe care o îmbracă și de vorba pe care o rostește. El este caracterizat chiar de tăcerea lui.

Capacitatea de a vedea individul în totalitatea manifestărilor sale presupune un îndelung exercițiu și o înțelepciune care să înlăture caracterizarea pripită. Þine de cultură și de civilizație să te poți opri a face judecăți în urma impresiilor de suprafață. Când se îndeplinesc însă anumite condiții, se poate atinge performanța de a citi caracterul după o privire, iar locul nașterii după un accent pus pe-o silabă. Dar nu este bine să se tragă concluzii grăbite, și aici orice amânare în a caracteriza definitoriu este benefică. Am putea considera că nu este cazul să ne îngrijorăm pentru câteva cuvinte rostite, mai mult sau mai puțin pe negândite, de o persoană, întrucât cuvintele ies și zboară, nu au consistență, nimeni n-a murit pentru un cuvânt. Dar nu aste așa. O știm și de la Anton Pann, chiar din prima zicală a fermecătoarei Povestea vorbii: ”Când vei să vorbești, la gură să aibi lacăt și măsură”.

În ceea ce ne privește pe noi, românii, dacă am putut trăi foarte bine (un fel de a zice!) primind influiențe de ori ce fel, fie de esență fie doar de suprafață, atunci când este vorba de limba română lucrurile se schimbă: limba română este spațiul spiritulal unde nu este loc de tocmă. Poporul român a putut să supraviețuiască fără o provincie sau două, ocupat în întregime, condus de stăpâni gospodari sau de conducători netrebnici, dar n-a putut să trăiască fără limba română. Ea este certificatul lui de naștere. Și de maturitate. De existență totală. Și dacă nu știm cu ce fapte ne vom înfățișa înaintea Celui Preaînalt, știm că doar în limba română Îi vom putea vorbi. Fiindcă doar în limba română știm să–I spunem rugăciunea tainică. Și dacă e astfel, nu trebuie să ne rușinăm că alții pot vorbi în multe și felurite limbi (aceasta e treaba indivizilor nu a popoarelor). Pentru mărturisire este deajuns și limba română, care, oricum, nu este o oarecare. O simțim fiecare, dar ne-o amintește, dacă există pericolul s-o uităm, chiar Eminescu: “Limba română la sine acasă e o împărateasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimica…”
În Feciorul de împărat fără stea, Eminescu notează un vers tulburător:
A pus în tine Domnul nemargini de gândire…
Aceste nemargini sunt în orice limbă, remarcă C.Noica: ”Nemargini trebuie să fie, de vreme ce oricare limbă este vorbirea însăși, fiind datoare să exprime totul. Dar ciudățenia este că marginile vin dinafară, pe când nemarginile dinăuntru. Dacă știi din afară o limbă, nu-i poți vedea decât marginile. De posibilitățile ei nesfârșite dai seama dinăuntru. Ești semădău al limbii doar dinăuntru”.

Un alt meșter mare al cuvântului, împătimit de limba română ca și Eminescu, poetul Tudor Arghezi, vede în limba română lupta pe care artistul o dă zi de zi cu materia plastică pentru ca gândurile și elanurile să încapă în zarea dintre “condei și călimară”. Deși este la îndemâna oricui, o comoară dătătoare de viață, asemeni elementelor primordiale - aerul, apa, focul și pământul – pentru a o transforma în aur este nevoie de o valență anume. ”Transpunerea într-un mesaj nou a viziunii adevărului, frumos plămădit și rafinat printr-o neîncetată și minuțioasă distilare, cere o separare strictă a metalului de zgură. Nu e o muncă de rând, pentru că în ea nu poate încăpea nici pripeala, nici ușurătatea”.

Cine înțelege deosebire dintre vorbirea curentă și cuvintele poetului înțelege deosebirea dintre sacru și profan și va pricepe că artistul oficiază un cult în templul limbii naționale. Și apoi poetul se întreabă: Cine dacă nu scriitorul e ținut să dea frazei armonie, relief și putere dinamică de viață?. Iar armonia privește concordanța dintre cuvânt și tăcere. Aceasta din urmă este la fel de importantă ca țipătul disperat. Înțeleptul ne-ar învăța și că este un timp al vorbirii în piețe, dar și unul al tăcerii.

Într-o scenă celebră, prezentă în pictura clasică sub titlul Isus înaintea lui Pilat, tăcerea este cea mai elocventă prezență. Ne referim la un episod relatat de toți cei patru evangheliști ai Scripturii, când, dus înaintea lui Pilat, Isus este întrebat ce este adevărul? Întrebarea nu primește răspuns, iar tăcerea nu poate fi interpretată nici ca o formă de dispreț față de interlocutor și nici ca o neputință din partea celui interegat. Cu un alt prilej, chiar neîntrebat, Isus declarase cu maximă claritate: Eu sunt adevărul. De data aceasta,însă, Isus nu a răspuns. Iată relatările:
“Isus nu i-a răspuns la niciun cuvânt, așa că se mira foarte mult dregătorul”.
În cea de a doua evanghelie, după Marcu, cap.15,vers.5, aceeași situație este relalată astfel:
“Pilat L-a întrebat din nou: Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!”
Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat”.
În Evanghelia după Luca, scena se repetă, iar Isus are aceeași atitudine și înaintea lui Irod:
“I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic”.
În sfârșit, în Evanghelia după Ioan, acesta, martor ocular, nuanțează:
“Pilat a intrat iarăși în odaia de judecată, a chemat pe Isus și I-a zis: Ești Tu Împăratul Iudeilor?”
Isus i-a răspuns: ”De la tine însuți zici lucrul acesta, sau ți l-au spus alții despre Mine!”
Pilat a răspuns: “Eu sunt iudeu? Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?”
“Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. ”Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăția Mea nu este de aici:”
“Atunci un Împărat tot ești!” I-a zis Pilat. “Da”, a răspuns Isus. ”Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta m-am născut și am venit pe lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”
Pilat I-a zis: “Ce este adevărul?”.
Nu se primește nici un răspuns de data aceasta. Fiindcă sunt întrebări la care răspunsul nu poate veni din afară, ci trebuie să ți-l dai singur.
Vorbirea unui om nu are nimic de-a face cu semnalele păsărilor sau animalelor care-și manifestă spaima ori bucuria. Ea a fost dată omului cu un cu totul alt scop și poate fi judecată din cel puțin trei puncte de vedere:
1. Din punct de vedere al corectitudinii gramaticale.
2. Din punct de vedere al cunoștințelor pe care le exprimă comunicarea.
3. Din punct de vedere al timbrului personal.
În prima categorie, atunci când ascultăm pe cineva vorbind, ne dăm seama involuntar dacă avem de-a face cu un om pregătit, absolvent al unei școli, capabil să se exprime, sau avem de-a face cu cineva care rostește vorbele așa cum îi vin pe limbă, exprimând o gândire minimă, despre care Anton Pann ar fi zis “Vorba pe unde a ieșit mai bine să fi tușit.”. Sunt, firește, destui oameni care nu au urmat școli, dar care vorbesc corect din punct de vedere gramatical, pentru că și-au însușit de la părinți o vorbire lipsită de greșeli. Altădată sunt suficiente patru clase ( dar nu de oricare, ci sub supravegherea unui învățător bun), iar deprinderile formate atunci pot să folosească toată viața.

A vorbi fără greșeli este, desigur, foarte important, dar aceasta nu rezolvă totul. Orice om are pretenția (îndreptățită!) că el este peste nivelul câtorva fraze însușite de la alții și gata să le repete. Individul are o gândire proprie, o simțire proprie și vrea să comunice acele frământări și sentimente care-l definesc, sunt doar ale lui, doar el le-a trăit sau le-a reținut. Pentru aceasta nu-i mai sunt suficiente cele câteva sute de cuvinte din bagajul general ( fondul principal de cuvinte al unei limbi) și nici respectarea unor reguli minime: acordul subiectului cu predicatul, întrebuințarea corectă a numărului și a persoanei unui verb.

Abia a treia categorie, din cele numite mai înainte, dă cu adevărat măsura personalității unui om. Fie că are sau nu școală, vorbirea trădează cultura și sensibilitatea sa, nivelul de gândire, dacă reușește să se exprime pe sine sau este doar transmițătorul unor fraze primite de-a gata, a acelui limbaj de lemn, care face zgomot, dar nu comunică nimic adevărat. Este limbajul lozincilor, al sintagmelor din ziare, al prefabricatelor, și vai, uneori, chiar al discursurilor și predicilor.

Regulile de mai sus nu s-ar putea aplica decât parțial scriitorilor, întrucât plecăm de la premiza că ei au învățat limba română …înainte de-a se fi apucat de scris. Altfel ar risca vorba, nu tocmai galeșă, a unui confrate: omul acesta a scris mai mult decât a citit! După ce trecem peste impedimentul învățării limbii, unui scriitor îi cerem să aibă o relație specială cu limba, cu regulile ei, cu morfologia și sintaxa, cu vocabularul limbii, cu fiecare cuvânt în parte și chiar cu Cuvântul. Căci la început a fost Cuvântul. Abia după aceea urmează literatura…Adică povestea, relatarea, învățătura ce trebuie trasă după o întâmplare. Și, în mod paradoxal, deșii scriitorii folosesc cele mai multe cuvinte dintre toți cuvântătorii, lor li se cere, într-o dimensiune sporită: vorbirea voastră să fie da, da, iar nu,nu. Fiindcă mulți vom fi judecați și osândiți pentru cuvintele noastre, dar pentru nimeni nu va fi stacheta atât de ridicată ca în fața unui scriitor. Spunem aceasta fiindcă știm că fiecăruia i se va cere rod după darul încredințat lui, și doar scriitorului i s-a dat talantul cuvântului. El este destinat, ales să atingă ceea ce estetica Renașterii numea concinnitas, adică lucrul desăvârșit, altfel spus, perfecțiunea.

Diferența dintre vorbă (limbajul profan de care ne folosim zilnic pentru a ne putea comunica nevoile de supraviețuire) și Cuvânt (limbajul sacru sau poetic, cel cu dimensiuni metafizice și, când este cazul, încărcat de conotații spirituale, divine) nu este o descoperire a secolului XX, iubitor de nuanțe și defalcări. După J.B. Taylor, episcop de St Albans, Cuvântul lui Dumnezeu este folosit în Vechiul Testament de 394 de ori “cu referire la o comunicare divină care vine de la Dumnezeu pentru oameni sub formă de poruncă, profeție, avertisment sau încurajare. Formula obișnuită este: ”Cuvântul lui Iahve i-a vorbit (lit. ”a fost”) lui…”, dar uneori cuvântul este “văzut” ca într-o vedenie (Is.2:1; Ier.2:31; 38:21). Cuvântul lui Iahve este o extindere a personalității divine, investit cu autoritate divină și trebuie ascultat de îngeri și de oameni (Ps.103:20;Deut.12:32); el dăinuiește pe vecie (Is.40:8) și odată ce este rostit nu se poate întoarce neîmplinit (Is.55:11). Este folosit și sinonim pentru legea (tora) lui Dumnezeu în Ps.119, unde se referă la cuvântul scris și nu la un mesaj verbal.

În Noul Testament redă doi termeni: logos și rhema, cel dintâi termen fiind folosit în mod suprem cu privire la mesajul Evangheliei creștine (Marcu 2:2; Fapt.6:2; Gal.6:6), deși și al doilea termen are același sens (Rom.10:8; Efes.6:17;Evr.6:5,etc). Domnul nostru a rostit Cuvântul lui Dumnezeu ( în pilda semănătorului, Luca 88:11; vezi și Marcu 7:13; Luca 11:28), dar în Evangheliile sinoptice El a folosit întotdeauna pluralul când s-a referit la mesajul Său (“cuvintele Mele”, Mat.24:35, și textele paralele; Marcu 8:38; Luca 24:44). În Evanghelia a Patra, însă, este întâlnit frecvent singularul. Pentru biserica primară, “Cuvântul” a fost mesajul revelat de Dumnezeu în Hristos, mesaj care trebuia predicat, răspândit și ascultat. Era cuvântul vieții Filip.13:26), cuvântul împăcării (2 Cor.5:19), cuvântul crucii ( 1Cor.1:18). Față de o însemnătate atât de mare ni se pare limpede responsabilitatea celui care vorbește sau scrie, altfel decât ca să răspundă unor nevoi inerente supraviețuirii momentane.

În cadrul culturii române au existat preocupări timpurii pentre definirea limbii române și când s-a constat originea ei latină, învățații au simțit nevoia să se laude cu această nobilă origine. Și aveau și motive. Limba română devenea, într-un fel, moștenitoarea limbii căreia dăduse omenirii pe Augustinus, Iulius Caesar, Cato cel Bătrân, Cicero, Horațiu, Juvenal, etc,etc. Prin conștiința apartenenței poporului român la moștenirea imperiului roman, literatura italiana devenea o literatură soră, căci italiana era ca și noi, moștenitoarea aceluiași tezaur (sau invers, dacă se dorește: româna alături de italiană, și nu numai…). Cronicarul Grigore Ureche știe că “de la Râm ne tragem și cu a lor cuvinte ni-s amestecate”, iar Miron Costin are motive să se mire, cu admirație, alături de . Dimitrie Cantemir observă chiar și diferențele calitative apărute în spațiu românesc: limba moldovenească cea mai curată este, după el, în jurul Iașilor. Interesantă este și explicația: aici oamenii sunt mai aproape de curțile domnești, iar acest lucru le influiențează limba, fiind mai slefuiți decât alții. Iată, așadar, cum starea socială poate influiența limba!

Stilistica limbii române, ca disciplină care studiază felul în care omul de rând, artistul anonim sau scriitorul folosesc valențele limbii, dându-le o formă artistică, o expresivitate specială, are o frumoasă tradiție. Ea a avut, încă de la început, două componente principale.
Cea dintâi a studiat stilul punând accent pe normele limbii, subliniind rolul foneticii, lexicului, morfologiei și sintaxei în definirea stilului.
Curând s-a observat că doar gramatica, în accepțiunea ei tradițională, nu poate explica valoarea unui text. Sunt autori care folosesc ireproșabil regulile gramaticii, poate chiar nu săvârșesc nici o greșală pe sute și sute de pagini, și cu toate acestea compunerile lor nu au valoare. În acest caz se deduce cu ușurință că nu analiza complementelor circumstanțiale folosite, nici epitetele și comparațiile, nici numărul subordonatelor față de o propoziție regentă nu ne-ar lumina cu nimic valoarea unei opere.
Datorită acestei insuficiențe a gramaticii s-a dezvoltat cea de a doua latură a stilisticii, acea stilistică literară, preocupată de analiza valorilor expresive. Altfel spus, acea analiză care să surprindă (sau cel puțin să încerce a o face) prin ce calități ale limbii o frază a unui scriitor are altă capacitate de transmitere cognitivă sau emoțională superioară unei vorbiri corecte, dar banale.

Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români (1941) - o contribuție masivă și de excepție la sudiul stilisticii românești - face deosebire între expresia tranzitivă și elementul reflexiv, care indică aportul subiectiv la expresia tranzitivă al celui ce vorbește sau scrie. ”Cine vorbește comunică și se comunică. O face pentru alții și o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenție, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeași vreme reflexiv și tranzitiv. Se reflectă în el omul care îl produce și sunt atrași, prin el, toți oamenii care îl cunosc. În manifestările limbii radiază un focar interior de viață și primește căldură și lumină o comunitate omenească oarecare”. Astfel, ansamblul acestor notații reflexive, care se adaugă la comunicare și care îi dau un fel de a fi subiectiv, compun ceea ce se numește stil. În concluzie, pentru Tudor Vianu, ”stilul este așadar expresia unei individualități”.

Istoria limbii poate exista în sine, ca simplă consemnare a istoriei cuvintelor, este adevărat, dar ea ar fi săracă dacă n-ar fi ilustrată de suportul literaturii. În acest caz trebuie să acceptăm că limba este matură doar în momentul când ea depășește nivelul comunicării necesare și se manifestă în literatură. ”De aceea, studiul limbii este extraordinar de importatnt pentru studiul poeziei. Prin studiul limbii înțelegem cercetarea unor aspecte care de obicei sunt ignorate sau desconsiderate de lingviștii de profesie. Cu excepția studiului rarelor probleme de pronunție de care se poate izbi în istoria metrului și rimei, cercetătorul modern al literaturii nu va avea prilejul să folosească morfologia sau fonologia istorică sau chiar fonetica experimentală. Va avea în schimb nevoie de alte ramuri ale lingvisticii – în primul rând, de lexicologie de semantică atât sincronică cât și diacronică”. Este limpede că nu pot lipsi de pe masa de lucru a unui stilist dicționarele limbii în care a scris autorul supus studiului. Cu cât mai multe (tipărite, evident la intervale de timp), cu atât mai bine. Vom putea observa, urmărind cuvintele care ne interesează, sensurile bogate, generale sau inedite, care l-au interesat pe scriitor.
Printre cercetătorii români preocupați de stil se observă, de asemenea, două tendințe. Una dominată de specialiști în lingvistică, aducând certe contribuții la studiul propriu-zis al limbii, cu ilustrare pe opere clasice: Iorgu Iordan, Ion Coteanu, Th.Hristea, Al.Graur, Valeria Guțu-Romalo (toți universitari).

Cea de a doua tendință este ilustrată mai sărac: Tudor Vianu, G.Călinescu, Ștefan Munteanu, Gh.Bulgăr. Spunem mai sărac, întrucât primii doi, deși au scris adevăruri definitorii în domenii, au avut și alte preocupări majore cărora le-au închinat ani buni din viață.
Un caz de excepție este Ion Coteanu, care a început să se impună prin studii dedicate limbii, inclusiv domeniului dialectologiei, iar spre sfârșitul vieții a arătat o atenție din ce în ce mai mare aplicării concrete a limbii în operele literare ale scriitorilor români, inclusiv contemporani. Avem știință, de asemenea, de un excelent studiu dedicat limbii lui Marin Preda, de profesorul C.Cruceru, studiu aflat încă în manuscris.

Încă din anul 1965, profesorul și istoricul literar George Munteanu, analizând un volum de stilistică, Stilul poetic al lui Mihail Eminescu, al cercetătorului maghiar L.Galdi, ridica o obiecție de principiu: realizează toți cercetătorii că limba este doar materialul poeziei, nu poezia însăși?. “Aici e prăpastia, scrie el, ce desparte pe anumiți lingviști de esteticieni, istorici și critici literari în materie de concepere a “adevăratei stilistici”. Aceștia din urmă, nedisprețuind luminile care le pot veni de la lingviști, le integrează unei concepții mult mai cuprinzătoare despre stil, în sensul lui Buffon – concepție pe care și Eminescu însuși o îmbrățișa ( “Stilul e omul – zicea Eminescu -, fiindcă nu e numai formula limbistică și fiindcă nu consistă numai în cunoștința limbii, ci fiindcă exprimă totodată maniera de cugetare și percepțiune a omului”). Când, spre exemplu, în a sa Istorie a literaturii române, G. Călinescu se exprimă astfel despre stilul lui Rebreanu: ”Frazele singure, sunt incolore, ca apa de mare ținută în palmă; câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul mării” – e de înțeles că memorabila sa formulare se întemeia, în măsura cuvenită, și pe examinarea migăloasă a substructurii lingvistice din stilul marelui prozator. Însă nu numai pe ea. Și nu considerând-o doar în anatomia, ci mai cu seamă în fiziologia și – mai mult – în antropologia ei…”

În rândurile care urmează am încercat să descoperim unele trăsături specifice marilor scriitori români sau acelora care au arătat o atenție specială stilului. Pe cât ne-a stat în putință, am folosit zestrea studiilor altor cercetători și am încercat să fim coerenți unei convingeri personale, după care scopul unui asemenea demers trebuie să fie atragerea de cititori și de cercetători ai fenomenului literar prin sublinierea rezultatelor de excepție înregistrate de scriitorii români.

Am plecat de la premiza majoră că limba română nu este doar o limbă frumoasă (adevăr sentimental), ci și o limbă deosebit de bogată : adevăr obiectiv demonstrat de imensa majoritate a scriitorilor. La aceasta se adaugă o lungă tradiție, verificarea ei în timp prin capacitatea de a exprima idei și sentimente de o rară profunzime. Folclorul literar este o mărturie de veacuri, iar Psaltirea lui Coresi sau Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688) sunt doar două monumente de limbă care ilustrează capacitatea redării unor adâncimi ale cugetului fără seamăn. Aceasta în ceea ce privește trecutul. Pentru zilele mai apropiate de lustrul nostru, Eminescu, Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Camil Petrescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu,Mircea Ciobanu și mulți, mulți alții sunt dovezi că limba română, departe de a fi o piedică în exprimare, a fost forma cea mai adecvată în care se putea turna metalul briliant al gândirii de excepție care a definit poporul nostru. Vorba cronicarului preluată de G. Călinescu în Istoria sa, “nasc și-n Moldova oameni”, poate fi amendată: “nasc și-n limba română scriitori”. Mai ales în limba română, am adăuga!