Legat de revistele ieșene Convorbiri literare și Cronica, Ioanid Romanescu este un poet nerăsfățat de critica literară, deși nici persecutat nu l-am putea numi. Se întâmplă cu el cam ce s-a întâmplat cu aproape toți scriitorii români contemporani: l-au cunoscut și apreciat prietenii și colegii. Scriitorii care au avut șansa să lucreze la revistele literare sau la edituri erau privilegiați: aveau unde publica, iar colegii lor criticii, băieți de comitet, nu-i așa, scriau despre cărțile apărute în termeni, dacă nu elogioși, cel puțin camaraderești. Criticii de la celelalte reviste săreau și ei în ajutor. Și așa se creau valori cu iluzia că poarta eternității poate fi forțată.
O altă modalitate de pătrundere iluzorie în eternitate era șansa scriitorului de a fi pe placul vreunui universitar influent, care intervenea sau făcea lobby, cum am zice astăzi, anunțând apariția unui student care promite. Rândurile acestea care ar putea să pară o poliță plătită geniilor de un autor defulat au nevoie de o mărturisire ca să poată fi crezute: noi înșine am lucrat la reviste câteva decenii, e drept nu tocmai literare, și am fost sprijiniți de profesorii din facultate, așadar nu poate fi vorba de o răzbunare pe cei care au avut mai mult noroc. Dar, cel puțin în literatura română, se poate observa cu ușurință că nu există un sistem de impunere a valorilor, iar omul este mai important decât opera, ceea ce este valabil în absolut, fiindcă atunci când se citește o carte, ideal este ca autorul să dispară, adică să nu pară bună cartea fiindcă e important pe scara socială cel care a scris-o.
Ideea în sine, a susținerii unui tânăr de către o revistă sau de către profesorii lui, nu este nici ea rea, dimpotrivă. Junimea, Convorbiri literare, Gândirea, Viața Românească, România literară, Amfiteatru, Luceafărul, Opzeciștii sunt doar câteva dintre cenaclurile sau revistele care au înțeles rolul echipei. Problema nu este a unirii în echipă, lecție pe care nu cred că noi românii am învățat-o încă și o aplicăm cum trebuie, ci dacă aceste grupări se formează în jurul valorii sau sunt rezultatul unor interese meschine ori extraliterare, din care nu lipsesc vanitatea și dorința maeștrilor de a avea emuli slugarnici.
Revenind la Ioanid Romanescu, consemnăm delicatețea lui specială, predispoziția omului și a poetului pentru retragere:
Dacă am fost fericit și nu mi-am dat seama,
Dacă am descins în realitate și orb am rămas...
Curios - până la un punct doar, fiindcă aceasta este menirea poetului (una dintre ele, poate nu cea mai importantă, dar nici de disprețuit) să surprindă – cum chiar și în moartea lui Absalom vede Ioanid Romanescu tot o formă de retragere: Cine strigă-n urmă?/ Cine a uitat / că nu pot străbate / calea înapoi?//
Totul, în concepția poetului, este pus la cale de fiul răzvrătit:
Eu am vrut astfel
Să rămân ridicul,
Făcând loc să treacă
Iarna dintre voi.
Omul este, în viziunea lui Romanescu, pe același plan cu Dumnezeu, atunci când se pune problema iubirii și a respectului, iar afirmația nu trebuie să ne mire. Atunci când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă, Domnul Iisus a zis: ”Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău.” Și după ce a precizat că aceasta este cea dintâi, și cea mai mare poruncă, a adăugat, probabil fără să facă vreo pauză, aceasta fiind surpriza: Iar a doua, asemenea ei, este: ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Proorocii."
Dar Ioanid Romanescu, sigur doar pe talentul și nesigur de orice atinge, de laființa umană și până la astfaltul pe care îl calcă, știe că poate greși:
Dacă am tăcut anume uneori,
Dacă am răspuns neîntrebat și-am fost luat cu ho,
Dacă râzând am îngenuncheat în fața lui Dumnezeu, iertare.
Iertare! Pentru că deasupra timpului fiecăruia
Există un timp etern.
Mama este pentru poet numele cel mai sfânt din lume și el nu-și închipuie un alt loc alături de care să fie fericit. Ea este nu doar cea care ne-a dat viață, ci și cea care ne-a șters lacrima de pe obraz și continuă să o facă și după trecerea ei în neființă. Printr-un proces subtil de substituire, poetul, introducând o propoziție circumstanțial-condițională, cu capcana îndoielii, ajunge la cea mai mare iubire terestră:
Dacă există un Dumnezeu
Când voi lăsa în urmă numai umbra
Nu spre moarte mă voi îndrepta
Ci în brațele mamei mele
Cum astfel fiecare ajunge
În brațele celei ce l-a născut,
Cum însăși mama stă în brațele
Mamei sale care stă în brațele
Mamei sale...
Comparația nu trebuie să ne mire, în Biblie Domnul este adeseori văzut ca o mamă, dar nu este cazul aici să intrăm în discuțiile legate de genul dumnezeirii, au risipit destulă cerneală reprezentanții liberalismului critic, pe noi ne interesează literatura inspirată de Scriptură. Ezechiel scrie: ”Tu însă, fă o plângere asupra domnului lui Israel, și zi: "Ce era mamă-ta? O leoaică. Stătea culcată cu leii, și își creștea puii în mijlocul puilor de lei”
Romanescu vede viața de pe celălalt tărâm ca pe o îmbrățișare a mamei, ceea ce este simbolul eternei și necondiționatei iubiri:
Îmi închipui că dincolo e o lume visând
În brațele unei mame uriașe
Dacă există Dumnezeu
Nu poate fi decât femeie.
Ar putea să ne displacă afirmația lui că el cântă în numele unui Dumnezeu artist, dar Dumnezeu chiar este artist: El a creat tot ce este pe pământ și în ceruri cu o indescriptibil de profundă artă. Doar o privire, oricât de fugară, asupra naturii, de la ansamblul ei, codru, numit de Eminescu împărat slăvit, până la firul de iarbă, pe care Eminescu ne asigura că poți să-l auzi cum crește, dacă trăiești și ... pătimești. Și dacă am mai vorbi și de flori, și de ochiul căprioarei și de blândețea mielului și de minunea apelor mai sus decât pământul și de... și de..., chiar nu am termina niciodată. Motiv pentru care apostolul Pavel precizează: ”Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Și cel chemat să descrie aceste minuni este poetul, care poate cânta în limba lui Dumnezeu, fiindcă El este cel ce pune în mintea omului cuvintele.
Formula Domnul a zis apare în Scriptură nu mai puțin de 793 de ori, semn că oamenii, în adevăr nu au vorbit de la ei, ci, cum tot Scriptura spune: ”Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt.”
Pietre de moară
Celui înecându-se în cer
Nu-i întindeți nici funie nici vâslă:
Razant – la înălțimea capului – zboare cuvintele,
Eu cânt în limba unui Dumnezeu-artist
Singurul în stare să-i convingă pe oameni
De existența sa.
Și după ce omul conștientizează dependența lui de Dumnezeu, cuvintele rostite de El devin sfinte și semn al înțelepciunii, ceea ce-l face pe poet să afirme: Acum un aforism trece din gură-n gură / Și toți rămân cu ochii măriți.
Înțelepciunea, după opinia poetului, nu vine odată cu vârsta, ceea ce observă, la un moment dat chiar și unul din prietenii răbdătorul Iov, tânărul Elihu: ”Eu sunt tânăr, și voi sunteți bătrâni: de aceea m-am temut și m-am ferit să vă arăt gândul meu. Eu îmi ziceam: ”Să vorbească bătrânețea, marele număr de ani să învețe pe alții înțelepciunea.” Ceea ce este adevărat, cu singura condiție – bătrânii să descopere înțelepciune și nu să se prezinte pe ei, fiindcă atunci cad în prăpastie, cum s-a petrecut la Turnul Babel, descris de Romanescu:
Credeți-mă: eu am văzut bătrâni
Alergând să atingă orizontul
Și căzând în prăpastie
Ceruri cutremurându-se apleacă
Fruntea demiurgului care va curge
În toate albiile lumii,
Ascultați privighetoarea-n flăcări.
La aceste timpuri visează poetul când zice Va veni un timp/Când toate vor fi la locurile lor. Chiar Iisus a adăugat vorbind despre viitorul ucenicilor: ”Știți unde Mă duc, și știți și calea într-acolo.”
Se pare că Ioanid Romanescu a citit cuvintele lui Filip și nu mai întreabă carte este calea, chiar o știe, este cea arătată de Mântuitor: Fericit cel care în adâncu-i/De pe acum încearcă desăvârșirea.
Pentru că urmează imperfecțiunii,
Nici moartea nu este perfectă.
Calm în viața de zi cu zi, neliniștit pănă la tremur când se droga cu vise, tutun și abur de alcool, Ioanid Romanescu își scria răbdător poemele, neintersat de haina de pe el, așa cum le stă bine poeților. Privirea lui mereu uimită te întreba ce rost a avut venirea lui pe Pământ. Eugen Simion vede în poezia lui Ioanid Romanescu ”propozițiuni fericit formulate, care pipăie nevăzutul dun univers și dau prin limbaj o corporalitate profundei neliniști existențiale”. Noi vedem în poetul moldav un mesager al cuvântului sfânt. Nicolae Manolescu nu găsește nimic de văzut, în istoria sa nu-i oferă niciun rând.
Nu i-am puns niciodată lui Ioanid, în foarte puținele noastre intersectări, ce cred despre poezia lui, dar i-am sugerat că tăcerile și privirile plecate îmi sugerează maxime de adâncă meditație. L-am găzduit o dată în locuința mea bucureșteană. M-a întrebat, în frze lunci și destul de împiedicate, de ce este lumea așa cum este. Nu aveam căderea să-i răspund, și chiar îl bănuiam că știe, întrucât asta făcea: scria poezie bună despre lumea nedeslușită din jur și despre lumea, când rarefiată când prea oxigenată, a poeziei. Dar el știa că pentru poeți există o alta. A plecat spre casă înainte de-a mă trezi eu. Mi-a lăsat o scrisoare în care-mi cerea scuze că n-a putut să-mi spună tot ce simte. I-am răspuns că l-am auzit.
Definitiv, profilul lui de efigie romană s-a aplecat spre pământ în primăvara lui 1996. An în care poeții n-au fost jeliți. Ca și anii care au venit după aceea. Noroc cu ploile cerului care ne aduc aminte că aripile poeților nu se opresc din zbor.