În tinerețe, cînd nu-mi cunoșteam adevăratele limite ale puterii, am încercat să mi-l iau model pe Mircea Eliade. Mai tîrziu, cînd mi-am dat seama de adevăratele lui dimensiuni, m-am jenat. Astăzi încerc să înțeleg ce ar fi putut să stea la temelia, oricît de șubredă, a unei ase¬menea ambiții. Poate că visul. Avem cu toții dreptul să visăm și s-ar putea să nu fie o rușine prea mare dacă ne vrem mai frumoși, mai in¬teligenți, mai morali și mai talentați. Mircea Eliade e printre primii care ne învață că omul are nu doar limite, este dotat și cu nebănuite forțe, adesea obscure, neștiute nici de el nici de alții. Sînt cunoscute de Dumnezeu, pentru cei din spațiul mediteranian, sînt cunoscute de alți Zei și alți Atotputernici, pentru cei de pe alte paralele și meridiane, sînt cunoscute de alți Părinți, pentru cei de pe alte tărîmuri. In spațiul și timpul create de Mircea Eliade este posibil orice. Cu o singură con¬diție, simplă, dar nu comodă : să se res¬pecte legile. Legile acelei lumi.
În lumea lui Mircea Eliade, așa cum am perceput-o, nu există sus și jos, viață și moarte, cădere și decădere. Există doar firesc. Un necesar și o cauză, logice sau absurde, dar precis guvernate. După legi proprii, necunoscute, intuite doar de autor.
L-am admirat cu adevărat în clipa în care am observat că pentru el nu exis¬tă religii adevărate și mai puțin adevă¬rate, apropiate sau depărtate de dumnezeire, dătătoare de mîntuire sau înșelătoare. În istoria religiilor sale există adevărata democrație. Ceva de deasupra politicului, contigentului și prejudecății. Fără s-o spună, el pare a fi pus drept motto al gîndirii textul biblic „veniți la mine toți cei trudiți și înfometați și eu voi da odihnă pentru sufletele voastre". Și, totuși aceste cuvinte lipsesc din opera lui. Probabil cu bună știință, pentru că în viziunea lui nu trebuie izgoniți cei care nu cred în cel ce a rostit aceste cuvinte. Și abia astfel pot veni la El toți cei care așteaptă o chemare.
Pentru mine, Mircea Eliade nu a fost niciodată o realitate. Mi-a plăcut să-1 consider un mit. O existență fostă sau viitoare, mai mult un sens decît un nume, mai mult un simbol decît o ființă. Nu țin minte cum am ajuns prima dată la el. Bănuiesc că prin B. P. Hasdeu. Am descoperit în bibliografia Facultății de limbă și literatură română din București o ediție Hasdeu îngrijită de Eliade. S-ar fi crezut că nimic nu este mai simplu decît să completez o fișă și să mîngîi apoi o carte. Iluzii de tînăr. A fost nevoie să mă cert cu cîțiva bibliotecari să ame¬ninț, să mă justific de ce vreau tocmai acea ediție. Noroc cu domnul Petrică, un bibliotecar bătrîn și înțelept, iubitor de carte și de tineri studioși (în paranteză fie spus, ar trebui cîndva să se scrie și despre eroii necunoscuți din spatele frontului, domnul Petrică fiind unul din¬tre cei care au salvat multe cărți de la pierzanie). Am constatat că edi¬ția de opere Hasdeu a rămas neterminată. Cu puterea de a trece de la o stare la alta, pe care doar tinerii o au, m-a cuprins o mare deznădej¬de : încă un lucru început, bine început, dar nedus pînă la capăt. Mi se părea, pe vremea aceea, o trăsătură specifică și deloc onorantă, a cul¬turii române. O dramă, poate chiar o tragedie. Mereu sîntem la început, de fiecare dată trebuie s-o luăm de la capăt. Această spaimă nu m-a părăsit nici acum. Știu că pentru tot ce se întîmplă există cauze obiec¬tive, explicații numeroase, una mai logică decît alta, dar durerea rămîne. Nu sînt admiratorul drumurilor drepte, al sforilor fără noduri, al destinelor liniare, dar visez pentru cultura română (și pentru istoria acestui popor) și un timp al continuității, al unei liniști îndelungi, al unor decenii fără cutremure de pămînt și de istorie.
În ultimii ani de facultate am avut șansa să mă apropii de cițiva profesori care-1 admirau pe Eliade și îi cunoșteau bine opera și mi-au explicat, în lungi discuții în afara orelor de curs și seminarii, adevăratele sensuri ale acestui destin, personalitate de excepție în lumea literaturii, istoriei religiei și emigrației românești. Ei se numeau Dumitru Micu, Eugen Simion, Gheorghe Frâncu, Cornel Mihai Ionescu. Tăceam și as¬cultam (o, ferice vremuri, știam să tac, puneam întrebări doar în gînd, nu simțeam nevoia să am opinii și să arăt că am fost și eu în Arcadia !). Niciunul din cei numiți mai sus nu-1 văzuseră pe Mircea Eliade, la acea dată, în carne și oase. Un nou prilej și o nouă dovadă, pentru mine, că se vorbește despre cineva care există doar în paginile cărților și în în¬chipuirile minții. Impresia de mit se adîncea, trebuia să fac eforturi ca să mă conving că omul Mircea Eliade există cu adevărat. Recunosc că nu aceasta era problema esențială, eu povestesc doar ce și cum am trăit „alături” de Mircea Eliade. Încet, încet, am început să-1 apropii de Emnescu. La fel de nesfîrșit în tărîmul cunoștinței, la fel de fără sea¬măn în vastitatea operei, la fel de neatins cu degetul sau cu gîndul. No¬roc că aveam la îndemînă dovezi certe ale trecerii lui pe acest pămînt. Cărțile lui, care acum puteau fi consultate la bibliotecă fără aprobări speciale.
La începutul anilor șaptezeci, am avut norocul să-1 cunosc pe Cons-tantin Noica. Una din bineeuvîntările unei vieți. Cum se știe, Noica l-a cunoscut bine, au fost prieteni, au fost legați unul de altul, dintre ei doi cel care a ales calea românească, rămînerea în țară, a trebuit să plătească cu ani de temniță și domiciliu forțat această opțiune. In mod curios, și Constantin Noica vorbea despre Mircea Eliade ca despre o in¬existență. Cînd amintea numele lui, o făcea de parcă s-ar fi referit nu la o ființă concretă, ci la un model, la un arhetip. Mi-a povestit că ei doi au un pariu nescris și nesemnat. Mircea Eliade demonstrase lumii că un român, un om de cultură ivit în spiritualitatea românească, se va împlini. Da, dar în afara lumii opresive. Noica voia să-și arate sieși, și dacă se poate chiar și lui Eliade, că e posibil să-ți împlinești visul și într-un timp și un mediu neprielnice. Aici. Sub dictatură. Dacă am înțeles bine, problema era pusă în următorii termeni: Occidentul creează condiții optime de împlinire unei personalității. In ciuda belșugului, al diverselor atracții, intelectual se poate regăsi. Întrebarea era : cum să te împlinești într-o societate prin definiție anticulturală. Noica încerca un răspuns. Pusese rămășag propria-i viață. Eu cred că 1-a câștigat. Mircea Eliade și Constantin Noica sînt nu doar două nume de referință, doi prieteni, doi oameni de cultură. Sînt și două destine. Două răspunsuri la aceeași întrebare : cum iese omul de cultură român în lume ? Încerc un răspuns, nu este al meu, de aceea am curajul să-i notez. „Dar mai presus de toate fii credincies ție însuți".
În anul 1980, în lungul șir al șanselor legate de numele lui Eliade s-a mai ivit una. Profesorul și prietenul meu Eugen Simion, cu care eram la Paris (în singura mea ieșire în afara cortinei), m-a anunțat că-l putem vizita pe Mircea Eliade. M-am bucurat formal. Am refuzat să mă gîndesc cum va fi, nu mi-am făcut nici un plan legat de această întâl¬nire, nu aveam să-i spun nimic și nu voiam să-1 întreb nimic. Cel mult să mă conving că există.
Există. Într-un apartament nici mare nici mic, într-un cartier fai¬mos, ca toate cartierele Parisului. Ne-a deschis ușa un bărbat frumos, înalt și subțire. Purta părul lung, avea ochelari, părul încărunțise, dar nu părea bătrîn. Era aidoma unei fotografii pe care o aveam de la dom¬nul Noica și pe care o mînă sigură caligrafiase simplu : ,,Lui Dinu cu o dragoste de dincolo de ocean”. Între mine și el nu se mai afla acum oceanul, dar nici nu eram prea aproape unul de altul. Omul exista în adevăr, dar misterul nu încetase să existe. Puțini oameni din cîți am cunoscut s-au suprapus exact peste imaginea pe care mi-o făcusem, așa cum s-a întâmplat cu Mircea Eliade. Nici distant, nici familiar, nici înhibant, nici prietenos, nici rece, nici jovial. Un om. Chiar ca toți oame¬nii, în aparență, firește. M-a întrebat ce profesori am avut, ce a însem¬nai pentru mine Universitatea. M-a întrebat care sînt scriitorii impor¬tanți ai literaturii române contemporane. Auzise de mulți, firește, pe unii îi și cunoscuse, voia doar să mai audă încă o opinie. I-am oferit, jenat, o carte cu dedicație... Pereții nu erau tapetați cu cărți, cum mă îndemnau prejudecățile mele, doar cîteva rafturi. Cărți și dosare, una peste alta, în dezordine aparentă. O haină maro, cu cotiere, mîini albe, cu degete lungi, unghiile îngrijite. Cîteva tablouri pe perete, cu culori și semnături românești. Privirea vie, în spatele lentilelor groase, ca la Marin Preda. Ochii mai puțin iscoditori, dar mai limpezi. Fruntea lată, bărbia ieșită în față, și pipa, nelipsita pipă. Vocea fermă, fără asprime, deosebit de clară. Și accentul ca al oricăruia dintre noi. Limba română rostită la București... Nici un truc. Nu-și căuta cuvintele, nu uitase niciunul, nu-i venea în minte nici un echivalent din multele limbi pe care le știa, îi ajungea limba română ca să se exprime... Mi-a oferit două cărți cu dedicație : „Nouăsprezece trandafiri și L'epreuve du labyrinthe. M-a întrebat mai înainte dacă le am. Nu le aveam. Am avut impresia că mi-ar fi dat toate cărțile pe care le-a scris. Nu pentru că ar fi vrut să mi le dea mie, ci fiindcă voia să ajungă în țară... Puțin adus de spate. Nobila ținută a celui care întîrzie aplecat deasupra cărți¬lor. Neras de curând, mai exact, ras neglijent, fire albe rămase pe obraz și în jurul buzelor. Gîtul subțire, firav, ca de pasăre. Omul e mai mult pasăre, păsările zboară. Tapetul de un gri deschis, odihnitor, ferestrele mari, cu lumina inconfundabilă a Parisului, lumina impresioniștilor.
Mă uit în propria-mi palmă. Mîna aceasta obișnuită, ca a tuturor oamenilor, s-a atins de mîna lui Mircea Eliade. Această frază nu apar¬ține unui scriitor romantic. E singura dovadă, a mea, că Mircea Eliade a existat. O binecuvîntare pentru cei care vorbesc limba română și gîndesc în cuvintele ei.
P. S. Literatura română s-a îmbogățit în urma acestei întîlniri. Eugen Simion a editat, de îndată ce s-a întors în țară, volumul In curte la Dionis. Prefața promisă de autor cu acest prilej a fost trimisă cu prompti¬tudine. Ea se află în fruntea volumului scos de Cartea Românească.

Articol publicat în revista Caiete critice, nr. 1-2/1988, p. 108-111, revistă apărută abia în primăvara anului 1990.