"Cel ce voiește să devină creștin, adică îndelung iubitor, trebuie, mai întâi, să devină poet. Trebuie să te doară! Să iubești și să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubești.Iubirea se ostenește pentru cel iubit.Aleargă toată noaptea, priveghează, își însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfește,nu ia nimic în seamă,nici amenințări,nici greutăți, din pricina iubirii”(Părintele Porfirie).

Iubirea între cei doi, bărbat și femeie, este un mister, este misterul aducerii la existență, în comuniune, iar tipul lor de relație este un atribut esențial al umanității în ansamblu.Deoarece fiecare dintre ei poartă chipul lui Dumnezeu și manifestă asemănarea cu Ziditorul lor, dar într-un mod diferit, relatia trebuie să conducă la complementaritate și nu la rivalitate sau competiție.

Comuniunea și complementaritatea au desigur, în primul rând, un caracter „nupțial” care face ca bărbatul și femeia să devină „un singur trup” (Fac. 2,24). Dar această dimensiune nu poate defini la modul singular destinul bărbatului și al femeii. Bărbatul are nevoie de ajutorul femeii în toată perioada viețuirii sale, la fel cum și femeia are nevoie de sprijinul bărbatului nu numai
în viața de familie, ci și în toate sferele existenței ei.


Acest mister al interacțiunii și comuniunii persoanelor umane, în care teologia vede reflectată iubirea din sânul Sfintei Treimi, este alterat de structurile păcatului originar și de cultura în care aceste consecințe au fost inserate. Ceea ce a rezultat după păcatul originar a fost, în primul rând, modul umanității de a-l percepe pe Dumnezeu și de a-și trăi relația substanțială cu propriul ei creator.
De la relația originară de recunoștință față de Dumnezeu, văzut la modul personal, se ajunge la o răceală și, la extrem, chiar la ostilitate față de Creatorul Suprem, care corupe și relația de apropiere dintre cei doi protagoniști ai dramei cu final incert, el și ea.


Astfel, iubirea dintre bărbat și femeie degenerează din cauza înstrăinării de Dumnezeu și a căderii.Efectul este cel cunoscut în multe cupluri în toată istoria omenirii:fiecare ajunge să se afirme dominator în fața celuilalt într-un fel care periclitează grav respectul,grija și iubirea, absolut indispensabile pentru armonia în cuplu.Pentru ca iubirea să mai aibă
o șansă în aceste vremuri greu încercate,bărbații și femeile trebuie să se îndrepte spre cele două arhetipuri salvatoare ale ființei umane: Iisus Hristos și Fecioara Maria.
Modelul marianic reflectă bunătatea feminină, vocația jertfei, a delicateții dăruirii cu caracter de permanență și a grijii supreme față de tot ce înseamnă viață. Această bunătate feminină se manifestă și se exprimă de multe ori prin servicii gratuite obscure, prin gesture mărunte de atenție și încurajare, prin fidelitate și sacrificii neștiute de nimeni și nu doar prin gesture spectaculoase. Gesturile obscure nu suferă prin lipsa publicității, ci rămân întipărite în cartea vieții care se va deschide la sfârșitul timpurilor.



Caritatea și delicatețea spontană după exemplul Mariei, sunt uneori la fel de importante ca și acțiunile caritabile de anvergură organizate de societatea civilă sau de Biserică.


Dacă vorbim de iubire ca model absolut putem spune că în Maria se împletesc două dimensiuni, în aparență contradictorii, ale vocației femeii. Maria este fecioara prin excelență, fiind, în același timp, și mama prin excelență –mama întregii umanități. Am văzut că actul divin de dăruire a lui Iisus ca fiu primește din partea Mariei un răspuns de acceptare deplină a planurilor lui Dumnezeu, exprimată printr-o declarație de fidelitate.


Există în această dăruire de sine a Mariei un eros foarte pur și spiritualizat, care nu e, de fapt, decât răspunsul ei – și al întregului Israel, care vorbește prin glasul ei- la chemarea de iubire a lui Dumnezeu.
Dumnezeu o caută pe „fiica neprihănită a Sionului” pentru a o face mireasa și mama Sa, iar ea răspunde acestei chemări cu toată puterea ființei sale.Căutarea reciprocă a mirilor
din Cântarea Cântărilor poate fi privită ca o expresie a acestei iubiri mistice dintre Dumnezeu și Maria, fiica, mireasa și mama lui Dumnezeu, care, în nevinovăția ei, l-a făcut pe Dumnezeu să exclame: „Mi-ai răpit inima mea, m-ai rănit, mi-ai răpit inima numai cu o privire”(4,9). Sfântul Ioan al Crucii, cunoscut prin splendidele sale poeme
și pentru interpretarea mistică a Cântării Cântărilor ne spune că: „Dumnezeu a devenit captiv privirii ei. Atunci s-a simțit rănit de iubire și de aceea o introduce în profunzimile iubirii Sale”.

Se poate spune că fidelitatea și iubirea Mariei față de Dumnezeu, bazată pe castitate și pe o adorație pură și contemplativă, este expresia maximă a iubirii omenești. Nu întâmplător iubirea cea mai curată și fidelă este trăită mai ales de adolescenți, care cultivă spontan, la fel ca și Maria, valoarea dăruirii pline de speranță și puritatea inimii. Maria, în starea ei, plină de har, îndreaptă spre Dumnezeu acest elan al iubirii „adolescentine”, către Dumnezeu care o iubește atât de mult încât i-L dăruiește pe unicul său Fiu.


Lumea de astăzi e marcată de o criză profundă a loialității de cuplu și a familiei și de cultivarea unor idei atât de confuze despre iubire.Modelul marianic, în care sunt puse în lumină cele două attribute esențiale ale feminității, fecioria și maternitatea, poate servi drept remediu gravelor crize cu care se confruntă umanitatea, toate pornind de la disoluția celulei de bază, familia. Atunci când, de pe cruce, Iisus o dăruiește pe mama Sa ucenicului cel-iubit, Ioan, îi atribuie rolul de ocrotitoare a întregii umanități. Tot ce ține de grijă, îngrijire, îndelungă răbdare, putere de sacrificiu, se reflectă în modelul Mariei, ce presupune la modul absolute iubirea oblativă, de bună voie, față de ființele ce au nevoie de protecția și ajutorul ei. Femeia se dăruiește pe sine bărbatului și copiilor ei, prin acea nevoie de comuniune nupțială cu altul care-i este complementar.


Fecioara-Mamă ne „rănește”sublim până-n străfundul inimii cu acea privire cu care l-a captivat pe Dumnezeu, pe Mirele din Cântarea Cântărilor, privire limpede, blândă, credincioasă, plină de speranță și de nețărmurită iubire, care pătrunde în ochii celuilalt, fără a aștepta nimic pentru sine.În ochii nevinovați ai Mariei, se „străvede” sărbătoarea întregii frumuseți pământești, rezervorul de vitalitate și credință, de fidelitate și caritate, de căutare cutremurată a obiectului iubirii descendent și ascendent, iubire pe care o poartă tuturor oamenilor ca fii și fiice ale lui Dumnezeu.