Imundul și scabrosul sunt substanțe corozive care atacă smalțul frumuseții ca o estetică a formelor lucrurilor și oamenilor.Frumusețea degenerează într-un râs continuu și aparent al unei veselii forțate prelungite în fals.Artificialul din frumusețe își construiește simulacrele inefabilului definind estetica hibridă și ține de abstractul formelor fisurate, acolo unde se intuiește hâdul.
Formele concrete, palpabile ale frumuseții țin de adevărul sublimului, ca stare rafinată de plenitudine.
Admirând frumusețea în toate ipostazele ei, nu pot să nu constat antiteza ei, urâțenia, înfruntându-se într-o competiție care întregește existența.
Absurdul, scabrosul, funebrul au ca imanență nefiindul, infiltrat nefast în concret, iar frumosul, raționalul, deplinătatea își absorb imanența din fiind.
Prin frumusețe mă scutur de inexistența aparentă cu multiple fațete ale torporii, apatiei și letargiei, abandonez abstractul extrăgându-și conținutul din nefiind.
Materia frumuseții este creată de un spirit având în imanența sa monade de estetică, sublim și senzualitate, în timp ce materia urâțeniei este modelată de spiritul ce are în esența sa structuri esoterice deformate de funest, promiscuu și dezarmonii.
Activitatea esteticii naște elanuri creative care, însumate, relevă fericirea, pe când nefericirea este formată din pasivități ale spiritului și ale acțiunii și își crește blazarea în conținutul ei anost.
Există o conștiință a frumuseții reliefată de reprezentările realității prin constatarea esteticii contemplând natura și fiind un corifeu al modernismului.
Conștiința cu efuziuni de frumusețe o disociez de intelect și prefigurez în memoria impregnată cu estetică ramificațiile întâmplărilor aduse în prezent de imagini ale defulării.
Artistul posedă conștiința frumosului, căci însăși arta sa este o estetică a formelor transfigurând lingvistica prin cuvinte sublimate.La capătul opus se află bruta ce are un intelect în care lipsește contemplația, reveria, corelațiile între formele frumosului, condus nu de rațiune, ci de instinct ce are ca manifestări violența, nervozitatea, țipătul și fricțiunile.În acest caz, refularea nervozității acumulate de peste zi, cu tentacule de violență casantă se defulează în energii bulversând calmul, iar în spatele defulării intuiesc frustrarea de a fi mai mic decât alții, ascunsă sub masca artificială a amiciției.
Judecata asupra frumosului se face observând părțile componente ce se integrează în ansamblu în mod armonios.Ramificațiile judecății estetice în aforisme despre frumusețe dă raționamentului persuasivitate și pertinență, virulență dialectică împotriva urâtului, atacând teoremele false ale artificialului.
Din teoriile esteticii aplic în practică postulatele frumosului și îmi conduc existența după normele frumuseții ce este intrinsecă în toate.
Frumusețea, ca și sublimul, țin de perfecțiune, ale cărei instrumente se racordează la armonii desăvârșite și reverberări ale plenitudinii.Creând lăuntric o simfonie de emoții, frumusețea se mulează pe contemplație și exacerbează starea rafinată și eterată până atinge paroxismul sensibilității.
Uneori, fiind afectată de corozivitate și rugină, frumusețea degenerează în ceva incert caracterizând imperfecțiunea care se aplică realității învolburate de elucubrații inexplicabile.
O frumusețe desfigurată își pierde calitățile și în acest caz defectele se răspândesc în marasmul realului, împovărându-l cu fantome cu formele imundului.
Frumusețea este crez și ideal.