Pe data de 20 iulie 2009 am luat parte la vernisajul expoziției restrospective intitulate „O poetică a intimității” a pictoriței și graficienei Emilia Niculescu Petrovici, desfășurată în interiorul generos al galeriei Dalles. După cuvântul de deschidere rostit de Dan Hăulică, am pornit un periplu prin spațiile populate de peisaje, de studii de tapiserie, flori și naturi statice. La o primă vedere m-au frapat câteva tablouri cu flori în care nuanțele petalelor fuzionează evanescent peste contururi și câteva peisaje în care culoarea surprinde o dinamică naturală, devine ea însăși mișcare, ca în tabloul de pe peretele dinspre anticariat ce pare a ilustra o furtună într-o pădure. Ai senzația unui vânt ce amestecă optic culorile, iar într-o altă pânză, un peisaj de vară cu turlă de biserică expus pe latura opusă, (probabil de iunie după solaritatea tonurilor), verdele de la bază devine parcă un abur de lumină ce se ridică iradiind spre privitor. Așa cum tocmai ne atrăsese atenția domnul Hăulică, am înțeles că am dinaintea ochilor o „natura naturans”, o natură în transformare, în mișcare, care se re-creează pe sine perpetuu.
Am mai reținut un peisaj de toamnă cu un bej-oranj aproape uniform, un abia perceptibil gradient de nuanță diferențiind drumul de țară de cele două „țărmuri” ale unui lan de porumb și un peisaj de iarnă aproape expresionist prin cromatică cu acel alb al zăpezii rupt de verdele-albastru al cerului și al unui ochi de apă ca și de petele „calde” de pământ cărămiziu. Ca și gama coloristică a unei naturi statice cu mere, culorile îmblânzite cu tonuri de un alb de zahăr, ca și când totul ar fi privit printr-o ferereastră aburită sau pudrată de zăpadă din ajunul sărbătorilor de iarnă.
O particularitate de stil ce mi s-a părut a fi un numitor comun al aproape tuturor compozițiilor este evidentă chiar și unui privitor grăbit: existența unei dedublări, a două planuri complementare: osatura contururilor trasate monocrom, ca în tehnica desenului și culoarea ce debordează peste contur și uneori pare să erupă. Două planuri pe care se desfășoară povestea artistică și care se completează reciproc.
I-am trimis aceste impresii doamnei Niculescu, după care am mai vizitat o dată expoziția, concentrându-mă asupra altor detalii care prima dată fuseseră eclipsate de „ansamblu”. Referitor la particularitatea despre care vorbeam, într-un scurt reportaj difuzat prin DVD-ul de promovare a proiectului – alături de un bogat catalog – criticul de artă Alexandra Titu (care e și unul din referenții catalogului) lămurește, cu mijloacele profesionistului, asupra cele două căi de expresie pe care le parcurge cumva convergent, artista. Viziunea pictorului (pe care doamna Niculescu o circumscrie unei tradiții interbelice post-impresioniste) este un mod de ansamblu de a vizualiza realitatea ca profunzime, în timp ce viziunea decoratorului este una care extrage acele fragmente ce pot susține o aplatizare a imaginii, o transpunere bidimensională. Emilia Niculescu merge cu siguranță pe amblele căi, fiind, prin formația universitară, licențiată în arta decorativă, secție la care s-a transferat pe la mijlocul anilor de studiu – silită de un conflict cu consilierul sovietic al facultății, întunecata perioadă stalinist-proletcultistă fiind în toi – dar și erudită în arta picturii prin experiența și cunoștințele acumulate până atunci. La toată această erudiție se adaugă, desigur, forța talentului său, fără de care nimic nu este posibil în artă.
Am mai vizitat încă o dată, a treia oară, virtual, expoziția și m-am oprit asupra unor studii de livezi, de lanuri de porumb și lunci de ape, de mere abundând pe mese, de peisaje de deal din zona Săvârșinului, meleag al adolescenței artistei, în care fiecare frunză, fiecare petală și fiecare tulpină au individualitate, umplând spațiul, dându-i o densitate halucinantă. O livadă este un sumum de petale, un lan este o mulțime de siluete migălos conturate ca pe vasele japoneze.
M-a mai frapat destinul merelor atât în pictură cât și în desen. Tipsia cu mere de aur – pe masa cu draperia revărsându-și faldurile catifelate – este un element comun a cel puțin trei pânze. Dar la un moment dat, apare un element diferit: un bol cu mere al cărui interior este de un auriu net, fără umbră, ca obrazul lunii sau ca aurele sfinților și care apare în mijlocul verdelui întunecat ca o trecere spre o altă lume.
Care este însă povestea titlului întregului proiect? Primul termen „o poetică” pare a defini un ansamblu de reguli, de forme și de principii pentru alcătuirea unei opere, care se privește ca și cum s-ar citi un volum de poezie. Dar „a intimității”? Aici tot DVD-ul ne lămurește. „Am vrut să fiu numai eu cu natura!” se confesează artista cu o încăpățânare ingenuă, nonșalantă. Fiecare tablou are o sursă primordială, un izvor de inspirație aflat în împrejurimile Săvârșinului, pe valea Mureșului și mai ales pe cea a Troașului, locuri de care artista este legată profund, lucru pe care îl mărturisește pătimaș. Un nefericit accident vascular cerebral i-a secționat la un moment dat viața în două, iar tabloul de vară cu abur verde, pe care l-am admirat îndelung, a fost primul finalizat în jumătatea de viață de după accident. Și este unul foarte bun, declară mulțumită autoarea al cărei elan creativ n-a putut fi frânt.
Tablourile expuse aici (unele fac parte din colecția Muzeului Național de Artă Contemporană) reprezintă toate vârstele artistice ale Emiliei Niculescu. O întreagă carieră ce mai are o constantă de parcurs: statornica prietenie cu pictorița Sultana Maitec, colegă de atelier de peste 50 de ani. Două temperamente artistice diferite ce au încăput în același spațiu de creație. Iată că nu numai marile iubiri ci și marile prietenii pot atinge jubileul de aur!
Expoziția a rămas deschisă până pe 20 august. Nu în ultimul rând și spațiul ales a contribuit la efectul artistic prin asigurarea unei distanțe de privire corespunzătoare unor tablouri mari. Tavanul înalt, nefinisat (cu grinzile la vedere) din încăperea principală a dat întregului o notă de solemnitate frustă, ca într-o sală de teatru-atelier.


Carte de vizită Emilia Niculescu Petrovici:

• Locul nașterii: București
• Copilăria și primii ani de liceu: Roman
• Adolescența: Săvârșin
• Tradiție artistică în familie, prin unchii materni și fratele Emiliei
• 1947 – adminterea la Institutul de Arte Plastice București
• După absolvire, carieră universitară
• Expoziții personale: New York (1987), Galeriile de etajul ¾ ale Oficiului Național de Documentare și Expoziții de Artă (1992), Centrul Cultural Francez (1996)

• Expoziții de grup organizate de Uniunea Artiștilor Plastici, Consiliul Culturii și Ministerul Culturii




Mulțumiri domnului Ioan Moga