Tăblițele de la Tărtăria


Într-o zi, cu ani în urmă, am aflat că un arheolog, pe nume Nicolae Vlassa, a descoperit la Tărtăria, în județul Alba, căteva tablițe din lut ars cu însemne ce reprezintă cea mai veche scriere sacră din lume, datată în urmă cu cca 6500 de ani î.e.n.
Ceea ce aflasem m-a marcat atat de mult, încât am decis, împreună cu soția, ca în anul 2007, să merg la Tărtăria și să văd cu ochii mei acel loc pe care îl consideram centrul lumii. De ce Tărtăria ? Ce nume este aceasta ? De ce pe malul Mureșului ? Ce râu este acesta ? De ce așa o mare vechime, cu 3000 de ani înaintea scrierii sumeriene, scriere recunoscută de întreaga lume occidentală ca fiind cea mai veche.
În periplul meu de atunci am vrut să merg prima oară la Sarmisegetuza Regia, cea dacică. Pe drum, însa, s-au petrecut două întâmplări stranii care m-au împiedicat să văd capitala lui Decebal. Înainte de a merge la Sermizegetusa, am vizitat biserica din Densuș. Acolo era păzitor un preot bătrân, cu barba lungă, care ne-a spus direct, aflând că suntem turiști, că dacă suntem români adevărați nu avem de ce merge la Sarmisegetuza romană, doar la cea dacică, pentru că acolo, la cea romană, sunt vestigiile călăilor poporului dac. Am fost șocat să găsesc pe acele meleaguri, după 2000 de ani, daci care să-și deplângă încă poporul și să îi urască încă pe cotropitorii romani.
La ieșirea din biserică o tânără fată a intrat în vorba cu noi. Așa am aflat că dorește să viziteze Sarmizegetusa Regia- cea dacică. Ne-a spus că nu oricine poate vizita cetatea, doar cu o pregătire și un accept de la „nu știu cine„ se permite acest fapt. Am plecat apoi spre Sarmisegetuza Regia dar nu am putut ajunge. O ploaie rupsese malul și drumul pe langă Râul Orașului. Am trecut de acest obstacol, dar au apărut mereu altele, mergând cam 12 km din cei 18 km, așa că până la urmă ne-am întors din drum. La întoarcere ne-am întâlnit a doua oară cu acea tânără, care aflând că drumul este greu de parcurs, ne-a spus că ea va merge până la capăt și ne-a reamintit că nu oricine poate să ajungă.
De acolo ne-am dus la Tărtăria. Trecând calea ferată am ajuns pe malul râului Mureș. Pe un promontoriu erau câteva hectare de miriște, pe care m-am plimbat entuziasmat de mulțimea mare de cioburi din lut, care se găseau peste tot, la vedere. Cioburile prezentau incrustații din epoca liniară și chiar fiind și din cele arse incomplet, cu urme de paie, dar erau și din cele recente, cu incizii bine figurate. Eram foarte încântat.
Lângă un pâlc de salcami, spre locul unde se cobora spre Mures, am văzut un bătrân pe care l-am salutat și care m-a întrebat ce caut acolo. I-am spus că mai demult se găsiseră acolo niște tăblițe de lut cu o scriere foarte veche, dovedind că acolo au locuit oameni avansați pentru acea vreme, chiar la începuturile dezvoltării omenești.
El mi-a spus că dacă doream să cunosc cu adevărat ceva despre oamenii de demult, cei care le lasaseră atâtea cioburi, să nu caut în cioburi ci să merg între salcâmi unde este un izvor. Să beau apă din acel izvor, care curge acolo de când știu moșii, stramoșii și stră-stră-strămoșii lui. Acea apă a curs acolo și când se scrisese pe tablițe, și din pământ apa aduce cu ea, în gustul gustului ei, o parte vie a acelor vremuri. Am mers și am băut apa din acel izvor, al cărei gust era atât de bun, cum nu mai cunoscusem. Și astăzi mă gândesc de ce apa avea în ea acea putere pe care nu o mai întâlnisem până atunci.
Mi-a strigat atunci bătrânul „Știu ce cauți, tinere!, privește în izvor!„. M-am aplecat iarăși asupra apei și am privit în nisipul care clocotea la gura din fundul izvorului. Acolo erau câteva fragmente dintr-o tabliță găurită pe care o știam din cărțile de arheologie. Existaseră poate mai multe exemplare, copiate, având un text cu un conținut repetabil, valabil permanent pentru acei oameni. Nu-mi venea să cred. Am intins mâna spre tăblițe dar când am rupt luciul apei cu degetele imaginea tabliței dispăruse. Am lăsat ca apa să se liniștească și fragmetele scrise au reapărut. Doar apa păstrase imaginea lor pentru mine și pentru cei care știau despre ele. Mi se părea o minune, m-am întors bucuros spre bătrân, dar acesta dispăruse.
Am privit malul Mureșului, lunca sa, păduricea de salcâmi și miriștea întinsă, plină cu cioburi, pe care cândva, niște oameni au trăit intens. Nu-mi venea să plec de acolo, m-am gândit atunci la acea tânără care știa că pentru a putea ajunge și a înțelege un loc trebuie ca oamenii, timpul însuși și pământul, apa, să-ți ofere, după o așteptare consacrată, un astfel de dar.





Ce gândise oare arheologul Nicolae Vlassa? Cel despre care vorbim acum, și ne amintim astăzi, după trecerea a 25 de ani de la plecarea sa spre ceruri, în 1961,atunci când din pământul săpat cu grijă,la Tărtăria, au apărut aceste miraculoase tăblițe.

19.decembrie. 2009