“Eu când vreau să fluier, fluier” a trecut și prin târgul de pe Mureș și m-am dus să-l văd și eu, cu inima strânsă, la cinematograful împărțit între actul de cultură și expoziția de boarfe cu vânzare. Spun cu inima strânsă, pentru că odată ce te-ai ars cu câteva “capodopere” premiate pe la festivaluri internaționale și, în consecință, ridicate în slăvi în media indigenă, ajungi să te aștepți la ce e mai rău.

Ei bine, filmul lui Florin Șerban “nu e rău”, calificativ care îl plasează în spatele altora ca „bun”, „foarte bun”, „excelent” și „capodoperă”. Nu. “Eu când vreau să fluier...” nu e în niciun caz o capodoperă. Dar nici nu-ți vine să ieși din sală, după ce te-ai contorsionat douăzeci de minute în scaun. Alegerea de a nu folosi actori profesioniști, ci tineri apropiați de mediul redat în film – uneori prea apropiați, dat fiind că imediat după Berlinală, unul dintre ei a fost luat cu mascații pentru o găinărie – crează o senzație... “de acolo”. Partea proastă e că actorii de ocazie n-au dicție. Credeam că e iarăși un caz de sonorizare proastă, o boală cronică a cinematografiei românești de după ’00, afectând mai ales filmele lui Mungiu, de la "Occident" până la "432", în care în multe momente conținutul se pierde într-un amalgam de bolboroseli neinteligibile. Impresia asta este ștearsă însă imediat, când aparent unicul actor profesionist al filmului, Mihai Constantin, simpaticul din Liceenii în rolul directorului centrului de reeducare, începe să-și rostească replicile. “N-are nimic sonorul, frate. Ãia nu știu să vorbească”.

Maniera regizorală, păstrând în multe scene tradiția imaginii tremurânde înregistrată de o cameră purtată pe umăr de operator, nu ajunge să fie supărătoare, tocmai pentru că nu se filmează totul din mână, dintr-un singur cadru, ci regizorul se folosește de clasica schimbare a perspectivei în abordarea scenelor, ceea ce e reconfortant. Sare în ochi faptul că ceafa personajului principal e filmată destul de mult, poate pentru că fața nu are prea multe de exprimat, dar, iarăși, faptul nu ajunge să fie supărător.

Scenariul se încadrează în categoria de calitate a filmului în ansamblu. Nu e rău. Nu excelează în abundență, filmul fiind de altfel destul de scurt, depășind cu puțin o oră și jumătate, dar nici nu pare scris pe două foi de caiet dictando, ca “Polițist adjectiv”. Povestea se concentrează pe o singură temă, exploatând prea puțin aspectele vieții la “zu hause”, dar faptul iarăși nu deranjează. Din păcate, regizorul nu a insistat pe rostirea cu acuratețe a replicilor, actorii de ocazie, de fapt George Piștereanu, pentru că ceilalți nu se prea poticnesc, fiindcă nu au mare lucru de spus, dând senzația de stângăcie. Într-adevăr, vorbește ca un personaj neinițiat în ale retoricii, care încurcă cuvintele, dar replicile lasă impresia nu de manieră scenaristică predeterminată, ci de poticneală în interpretare. Pare real, dar inestetic. Gangsterii din “Reservoir Dogs” nu erau nici ei Cicero, dar turuiau, frate.

Una peste alta, nu regreți că ai văzut “Eu când vreau să fluier...”. Mai ales titlul e bun, înțelesul său putând scăpa multora, care însă nu pot contesta valorile sale estetice. E un efort onorabil al tinerilor cineaști români, care mai au însă mult până la a egala capodopere ale cinematografiei românești ca “Moromeții” ori „Columna”, cu scene memorabile ca "Achime, Achime! Și tu, mă, Nilă!", ori mărturisirea lui Bastus, în interpretarea marilor dispăruți Ilarion Ciobanu și Gheorghe Dinică.